NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ OVIDIU VUIA : ,,Cartea unui pelerin al poeziei”

Permanenţe eminesciene

 

 Când dorurile rău mă ard

Şi vreau să fiu în România

O rentâlnesc, măreţe bard,

Citindu-ţi iarăşi Poezia.

 

 

 Dinspre ponor până’n Carpaţi

Cu ea renaşte doina sfântă

Pe când străbunii luminaţi

Cu cerul lor se învesmântă.

 

 

 

Chiar zilele cele mai grele

Devin prin tine primăvară,

Chemări în drumurile mele

Ce sufletul mi-l învăţară,

Tot jocul tainelor din stele

Cât dragostea de neam şi ţară!

 

 

 

 

Eminesciană

 

Ca de-o Cântare a Cântărilor,

Cum arătase bine Paul Claudel

Că fiecare vers nepieritor

Ascunde tăinuit mister prin el,

 

Şi noi, ne-om ocupa în viitor

Cu poezia bardului la fel,

Când omul după cer avea-va dor

Să–iI fie înălţarea lui, model.

 

Nu are forma stihului cusur

E templu ridicat dintr’o bucată

A-l corecta nu-i decât lucrul dur

Făcut de muritor, vroind odată

Să execute-al sferelor cânt pur

Pe lira-i mică şi desacordată.

 

 

Eternitatea lui Eminescu

 

Lăcaşul vieţii tale-i România

Duşmanii-o ştiu de-aceea nici nu vor

Să îşi ascundă ura şi ura şi mania

Ce-o au pentru al ei sărman popor.

Dar uită că slăvit prin versul tău

E neamul românesc nemuritor

 

Ca jarul stelelor de pe Ceahlău.

 

 

Impreună cu Mihai Eminescu

 

 

De n’ai fi fost, poet între poeţi

Să dărui neamului romano-dac

Prin versul tău atâtea frumuseţi,

El ar fi azi mai mic şi mai sărac.

 

La ora stelelor când drept peceţi

Se aprindeau scânteile în lac

Tu te’ntreceai cu aştrii cântăreţi,

Al tainelor şi-eresului diac.

 

Citindu-ţi versurile mi se-arată

O lume stăpânită de eroi

Voevozi valahi care-au domnit odată

Destinului să-i deie preţuri noi,

Trăim într-o Moldovă renviată

Şi Dumnezeu mai umblă printre noi.

 

 

 

Lui Eminescu, omagiul etern

 

Un spirit al pământului român

S’a coborît odată printre voi

Dar n’aţi ştiut că urmele-i rămân

Chiar pân’ la Judecata de apoi.

 

Peste cuvinte genial stăpân

Le-a dăruit miraculous altoi

Incât chiar paiul putredului fân

Primit-a muguri verzi şi seve noi.

 

Şi cum există versu-i prelucrat

Prin spaţiul mioritic auster

Unde se vede sboru-i minunat,

Cu fiecare tăinuit mister

Ne ţine sufletul apropiat

Mai mult, de lucrurile-aflate’n cer.

 

 

 

 

 

Nemurirea lui Eminescu

 

 

Prin câteva coloane şi-arhitravă

Ruinele de templu poartă’n ele

Ca ieri, aceeaşi armonie gravă

Ritm alb, pentru-ale ‘naltului predele.

 

 

Aşa de simplu, mâna cea firavă,

Pune aripi, dă viaţă pietrei grele

Şi îşi ridică omenescu’n slavă

Imbogăţind lumina dintre stele.

 

 

Mistrul poeziei Lui, la fel

Prins inefabil, vrăjii intrinsec

Slujeşte absolutului model

Şi’ntocmai precum e canonul grec

Ceilalţi pot să se-apropie de el

Oricât, dar niciodată nu-l întrec.

 

 

Arhitectura spiritului eminescian

 

Cât duce armonie stihul tău

Îşi are locul sus la constelaţii,

Citindu-te-au trecut beznă şi hău

Ca pe o punte către ‘nalturi, fraţii.

De-aceea prin desăvârşit eon

Inalţi din steii, cum îi au Carpaţii,

 

Al României unic Partenon.

 

 

Geniului eminescian

 

Aceasta-i sigur fapta cea mare

Chiar câţiva ani destinul dac’arată

In urma ta să laşi ca sub un soare

O cale dreaptă veşnic luminată.

 

 

Demiurgul înălţimii când apare

Ideea idealului curată

Prin poezie-avându-şi întrupare

Va prinde spaţiu nou fără durată.

 

 

Cât tu în fruntea lor luceafăr stai

Dorinţele în bine nu le pier

I-ai învăţat al îngerilor grai

A’nveşnici şi lucrul efemer,

Astfel pe om din zilnicul lui trai

Poţi să-l ridici mai sus, mai lângă cer.

 

 

Trăind întru Eminescu

 

Prin versul Tău, poete, reprezinţi

O lume scrisă’n sânge şi lumină

Pe jertfele plugarilor părinţi,

Suind la ceruri valea carpatină.

 

Din el nasc bravi eroi, martirii sfinţi

Care urmând chemarea lor divină

Până la capăt poartă steagu’n dinţi

Şi mor, dar duşmanului nu se’nchină.

 

Dacă te-atacă tartorul păgân

Tu nu-i lua în seamă, azi, ocara

Pe lume cât există un român

Va arde întru Tine viu ca para,

Căci prin cântarea ta, eterni rămân

Şi fraţii lui şi neamul drag şi Ţara!

 

 

 

Artă populară

 

Tot cât strămoşii noştri nu au scris

Poartă viaţa unui sat din deal

In datinile ce ni s’au transmis

Până şi’n miezul faptului real.

 

 

Banalul gest ascunde-avar închis

Acelaşi mod, cu-al tainei virtual

Chiar moartea nu-i decât un paradis

Cărarea înspre ea, vechi ritual.

 

Iar mineştergurii înseamnă clipa

Când şi-a mutat odată după cină

Sfânt heruvim într’un apus, aripa

Şi cumva să nu-i se găsească vină

A ştiut înlătura toată risipa

Câtă-i moloz ceresc şi nu lumină.

 

 

 

Poetului Mihai Eminescu

 

 

Prin codrul românesc înstrăinat

E numai jale şi pustietate

Cum tu le-a scris aşa s’au întâmplat

In toate ai avut mare dreptate.

 

 

Ni-e astăzi Doina ta, psalm luminat

Şi îl rostim în grea singurătate,

De cer al nostru suflet aninat

Cu tine doar se simte’n libertate.

 

 

Păstorul Mioriţei în Carpaţi

Zadar îşi caută gura lui de rai

Nu vede dacât robi îngenunchiaţi

Şi’n locul unde-a fost dacul Sinai

De când se’nchină altor împăraţi

Ce mint, ei nu mai ştiu cânta din nai.

 

 

 

 

Efigie, Mihai Eminescu

“De ce n’as putea fi ca el: pentru exilul

său aspru şi virtutea sa, eu aş da toate fericirile

lumii”! (Michelangelo despre Dante)

 

Tu eşti izvorul României noastre

Dă versul tău poporului avânt

Suind pe urma păsării măiastre

Până’n altarul basmului cel sfânt.

 

Cum ai adus tăriile albastre

Prin taină întrupate în cuvânt

Se leagă liturghiile din astre,

La nunta baciului, cu-al morţii cânt.

 

Reînviat în poezia ta

Cât mi-aş dori’n amurgul unei seri

Un dulce glas de corn a mă chema

Sub floarea tailor, blânde-adieri,

Unde a lumii fericire-aş da

Numai să sufăr şi-eu, ca tine ieri!

 

 

Cântecul Fiinţei

 

O viaţă am lucrat cu multă trudă

C’am pus fărăma ‘naltului răsad

In inima ce nu vrea să audă

Chemările ispitelor din iad.

 

De sânge îmi arată faţa udă

Lumina stelelor când ele cad,

Şi-o spăl sub umbre unde-i iarba crudă

Lângă bisericile dintr’un brad.

 

Mă lupt cu toate arătările

Pot fi îngenunchiat sub cnutul dur

Nu-mi fură nimeni, albe zările,

Chiar dacă trebue multe să’ndur

Pân’voi descoperi cărările

Urcând la raiul spiritului pur!

 

 

 

Lui Eminescu, ziaristul

 

 

Articolele tale despre ei

Dreptate au şi azi, cum ne’nvăţară

Numai că sunt puternici alţi mişei

Pe locul vânzătorilor de ţară.

 

 

După atâţia ani pustii şi grei

Ţăranu-ogorul sterp nu şi-l mai ară

Primeşte pâine’n schimbul unor lei

Infometaţi copiii să nu–iI piară.

 

 

Acum fiind “talpa ţării”’n plin lovită

Ograda goală, ofiliţi băgrinii

Sub juguri trage omul pentru vită

Chiar dacă îl rănesc în sânge, spinii,

E vremea – cum ai scris – nenorocită

Când peste neam ajuns-au domni, străinii.

 

 

 

 

După un articol de Mihai Eminescu

 

A nu-ţi călca vreodat’ pe demnitate

In ţara ta impune-te stăpân,

Doar astfel vei cinsti şi mai departe

Să ştii, mândria de a fi român.

 

Jertfeşte-ţi viaţa, dar peste cetate

N’ajungă steagul unui domn păgân

Te’mpinge’n luptă pentru libertate

Să ştii, mândria de a fi român.

 

In rândul hoardelor îngenunchiate

Nu vei sluji tiranului cel spân

Vrei fiilor a se’mpărţi dreptate,

Iar drumul zilelor care-ţi rămân

Te-ajută pân’la capăt a-l străbate

Să ştii, mândria de a fi român!

 

 

Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamţului

 

Peste Ozana cu a ei sclipire

Mirosul amintirii de lucernă

Mă poartă şi-azi la tine, mănăstire

Pe calea demiurgului, eternă.

 

Prin suflet din albastre coviltire

Tai cerului, bucata sa de pernă,

Căci la fântână giulgiu-i alb de mire

Ca pe un steag l-au coborît în bernă.

 

Lângă zid vechi, sub crepuscul de sară

Din depărtări vin fine adieri,

Trecute clipe să traiască iară

In jurul meu se sbat din răsputeri:

E-aceeaşi toamnă’n viile de-afară

Şi plânge lira bardului, ca ieri …

 

 

Lui Eminescu la Ober-Doebling

 

Oricât ar fi spitalul un loc de adunare

Al foştolior mari nobili, coborîtori din rigă,

La poartă îi aşsteptă, să-i ducă la plimbare

Berlina trasformată-n a visului quadrigă,

 

Prin ei tu nu te saturi, când voci interioare

Spre plaiul Mioriţei, chemarea lor şi-o strigă,

Numai acolo foamea precum îţi este mare

Cu ceru-i ţi-o alină străbuna mămăligă.

 

Unde şopteşte codrul: “Din stele care cad

Intr’una dacă totuşi prin noapte am să scapăr

E fiindcă ea curată îţi va sluji drept vad;

Pe culme carpatină sub ramuri verzi de brad

Peste dureri şi moarte vei creşte mândru, teafăr

Să ne împarţi lumină, izvor etern, Luceafăr!”

 

 

 

Intru Mihai Eminescu

 

Azi fiindcă am trăit-o-ţi dau dreptate

Pierzându-mi raiul, treptele luminii

Ştiu cât de crudă-i neagra străinătate

Şi-amară pâinea ce-o împart străinii.

 

Mă poartă spre izvoarele secate

Unde-au crescut în locul ierbei spinii,

Dar nu le-ajung averile furate

Chiar sângele din mine-ar bea, hainii.

 

Luceafăr peste carpatinii brazi

Tu-ai prevăzut al neamului destin,

Pe bolta ţării, viu, cum încă arzi

Pentru-a-i tămădui marele chin

Te voi urma, profete între barzi,

Iţi jur, până la ultimul Amin!

 

Terţine pentru Eminescu

I

 

Aceasta-i gloria mare a vieţii

Cu Tine să ajungă un popor

                                  Deşi-ai murit în floarea tinereţii –

Prin ce-are mai de preţ nemuritor.

Desăvârşirea Poeziei Tale

Ridică pe-al Carpatilor ponor

 

Altarul frumuseţii ideale.

 

II

Se regăseşte neamul Tău pe sine

Când caută a-ţi pătrunde Poezia,

Doar singură e’n stare să-i aline

Durerile şi-amarnică, robia.

Să vii te-aşteaptă, din eternitate,

Că numai Tu vei duce România

 

Pe drumul cel visat, în libertate.

 

 

III

 

Cum scrii aede, pentru veşnicie,

Imbogăţeşti cântările din sfere

Cu-a Poeziei Tale armonie.

Te dăruieşti când lectorul ţi-o cere

Cuvintele se’mpart parc’ar fi mană,

Dând spiritului magică putere

 

Innobilezi, condiţia umană.

 

 

 

 

 

 

Omagiu lui Eminescu

 

Tu eşti al neamului prea stânt izvor

Prin apa ta vlăstarele nu-i pier,

Luceafăr de frumseţe dătător

Pui veşnicie’n lucrul efemer.

 

Şi rănile deschise dacă dor

Lumina versurilor tale-o cer,

Cum le alină ele sacrul dor

Mereu aprins în inimi, după cer.

 

Dacă te ţin alăturea de ei,

A-i învăţa cititul bland în rune

Ca’n taina înfloriţilor, albi, tei

Să-i deie ţării, Domnul, roade bune

Ii zic, săpată’n carpatinii stei,

O poezie-a ta, drept rugăciune!

 

DIN EXIL

 

Prin lume de când am plecat

Mereu mi-adună grei anii,

Plătind nu ştiu care păcat

In mijlocul mândrei Germănii.

 

Cu gândul în dragul meu sat,

Am scris pentru ţară, peanii

Dar neamul de mult m’a uitat

In mijlocul mândrei Germănii.

 

Altarul, pustiu, e lăsat

N’am cui să îi fac spovedanii

Sub giulgiul prea sfânt şi curat

Zac oameni ca şi platanii,

Rămân ce am fost, desţărat

In mijlocul mândrei Germănii.

 

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.