NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ PAULA ROMANESCU

Nu vreau

(dar nici nu ştiu)

să zbor.

Nu mă mai îmbiaţi

c-un colţ de cer

şi doi stânjeni de rai…

De fapt sub carul mare

atâtea aripi

abia de pot să-ncapă.

Nici pe pământ

nu-i loc pentr-o cărare

numai a mea.

Aş vrea

(dar să nu râdeţi !)

Aş vrea

să merg

pe apă.

 

 

 

***

Je ne veux pas voler

(ni je le sais d’ailleurs)

Cessez de me tenter

D’un coin de ciel

Et de deux toises d’Eden !

Car sous les grandes étoiles,

Tant d’ailes

Comment pourraient-elles

Se frayer un chemin ?

Sur terre non plus, hélas

Il n’y a pas de place

Pour une voie

Rien qu’ŕ moi.

Je voudrais bien et beau

(n’en riez pas)

marcher

sur l’eau.

 

 

 

 

 

Amour-Soleil

 

Amour-Soleil protčge-nous

Du gris des jours toujours pareils

Verse dans notre âme des merveilles

Et dans nos yeux le bleu des cieux

Allume des feux dans nos regards

Mets de la lune dans nos cheveux

Dans les caresses – des nénuphars

Dans le silence – sagesse des mots

Au goűt des fleurs porteuses des fruits

 

Et puis aprčs et puis et puis

Donne-nous l’oubli

La soif jamais inassouvie

Conduis-nous vers l’infini

Des mers sans fond

Du plus profond

Royaume qu’on ait jamais connu

Le seul royaume jamais perdu

Oů l’on est riche męme les pieds nus

Quand męme le sage est un peu fou

 

Amour-Soleil protčge-nous !

 

 

 

I

 

Se-ntrec profeţii să ne dea de ştire

Că ne aşteaptă vremi de nou potop

Iar cel ce va scăpa şi de-acest hop

Va-ntemeia o nouă omenire

 

Cu, ’n loc de zâmbet, clonţ de fier şi, dop

În spartele urechi, de asurzire

Prinse deja, când vânt de neiubire,

De freamătul frunzişului de plop

 

Nu va mai şti, ci doar de ne-nţelesuri

Din foste vorbe, de-un deşert de şesuri

Cu râuri de cenuşă sub necuprinsa zare

 

Când nimeni nu va fi, nici cui să spună

Că fluviul orb al lumilor sub soare

E doar o repetabilă minciună.

 

31 oct. 2006

 

 

 

 

I

 

Pour mieux nous assourdir d’un sourire, les prophčtes

Disent que le temps est műr pour un nouveau déluge

Et que celui qui va trouver le subterfuge

De s’en sauver, fondera, en illusoire conquęte,

 

Un nouveau monde avec, pour tout refuge,

L’écho d’un cri de cygne et, pour toute fęte,

Le vent de non-amour, la girouette

De feu qui sur la lave fait de la luge.

 

Alors il n’y aura ni chants, ni fleurs des prés,

Ni ombre frissonnante des feuilles de peupliers :

Rien que le désert d’anciens malentendus

 

Et l’océan de cendre vers lequel s’écoulera

La rivičre aveugle des voix qui se sont tues

Et qui vers le grand large nous entraîne déjŕ ?…

 

Le 31 oct. 2006

 

 

 

 

II

 

Mi-e toamna-n livada de suflet, frumoasă,

Trec valuri de brume sub cerul tăcut

Şi-n ’nalt cânt de umbre zburânde ascult,

Castanul în poartă o frunză îmi lasă

 

Vestindu-mi că-i vreme de-un nou început.

Piaf, ai dreptate ! Trecutul, nu-mi pasă !

Prezentul mă-mbie, deşi o grimasă

E zâmbetul lumii în care-am crezut.

 

Spre iarnă mă-ndrept cu paşi siguri şi rari.

Ce-i, inimă, tremuri ? Ce-i, mână, tresari ?

Ce-i, suflete, taci ? Ce e, vorbă, eziţi

 

Să-ţi îngâni bucuria de-a fi, s-o clamezi,

Să-mbraci deznădejdea în râs de amiezi

Cum fac cei ce-n lume se cred fericiţi ?

 

 

 

III

În memoria fratelui meu, Mircea

 

Timp de vin nou cât să-ţi astâmperi gândul

Cum că în viaţa asta blestemată

Nu-i loc pentru iubire, deşi, iată,

Din când în când doar neiubiri de-a rândul…

 

Licoarea sfântă adevăruri poartă ;

Ulciorul vechi de lut s-a spart ; văzându-l

Mai ieri într-un arac, am prins deodată

Plânsul tăcerii, tălmăcit de vântul

 

Ce mă îmbată de melancolie

De frunze rătăcinde pe cărare

Când toamnele m-ajung şi mi se pare

Că-s strugur necules uitat în vie.

 

Iubirile ca dulci ciorchini de dor

Spre mine nu se-abat din drumul lor…

 

Oct. 2005

 

 

 

 

IV

 

De-o vreme tot cade o ploaie prelungă

De parcă din cerul străin, cineva

O scară spre lume să-ntindă ar vrea

Dar cine să fie şi cum să ne-ajungă ?

 

E poate vreun dus de demult ori vreo stea

Ce-şi catǎ cǎrare în noaptea nǎtângă

De sete de lutul ce ştie să-nfrângă

Şi zbor, şi cǎdere, şi jaruri, şi nea.

 

Mi-e dor de-o luminǎ în care sǎ-ncapǎ

Conturul de umbrǎ ce-mi este chiar trup

Cu vagi, tremurânde limanuri de apǎ

In care undiri neştiute irump.

 

O, astǎ zidire de ploi necurmate

Îmi spune cǎ drum înapoi nu se poate.

 

 

 

V

 

Se-stăpânesc larg norii peste landuri de zare

Prin rămuriş de brume trece-un fior de şoapte,

Chemări nedesluşite spre mai şi mai departe –

Spun de doruri apuse, de-amaruri viitoare.

 

Măria Sa Pădurea aprinde-n frunziş floare

De foc pentru nesomnul jivinelor de noapte

Stăpâne peste linişti, de tihnă ne-având parte

Când lung şi rece sună cornul de vânătoare…

 

Şi totuşi ochiul apei clipeşte blând sub lună,

Iar două stele-n iarbă tăcerea o încing :

Un fulger… o cădere… şi cornul nu mai sună…

 

Doar frunzele c-un tremur spaimele şi le-nving

Când noaptea de pe urmă – jivină veşnic nouă

Pune în ochi de fiară, în loc de stele, rouă…

 

 

 

 

VI

 

Nu-i vina mea că viile se frâng

Sub greul strugurilor brumării

Iar vântul murmură: De ce nu-mi vii ?

Când apele cu şoapte mă ajung

 

Să-mi dea de veste: Toamnă-i iar, să ştii,

Se scutură, de-aramă, frunza-n crâng,

Cocorii – mişcătoare şiruri, curg

Departe de ghicitele stihii

 

Cu care vremile ne tot încearcă

Să ne înveţe drumul către stele

Şi cel al neîntoarcerii, de parcă

Plecarea-i fulg, popasurile – grele.

 

Dar vinul vechi de ambră, rubiniu

Mă-mbie: Nu pleca… Şi-aşa-i târziu…

 

 

 

VII

 

Să cadă ar vrea şi n-ar vrea frunza pală;

E crângul de foc şi cântări nu se-aud,

Doar vântul e vaier prin aerul ud –

Tăiş pentru vremea de vrere domoală.

 

Frunziş, iarbă rară – cândva verde-crud

Scăldat în albastrul văzduh de sineală

Şi paşii mei lin pe poteci lunecând

Sub cerul robit de o lună opală,

 

Ce zeu îndărătnic poruncă v-a dat

Să treceţi cu aur şi-argint foşnitor

Spre grelele ceţuri, şi brume, şi nor,

 

Ce nu ştiu de cânturi de păsări? Ciudat

E drumul ce duce spre zborul-tăcere

O, frunze – icari cu largi aripi de miere…

 

 

 

VIII

 

E gata de ducă întâiul cocor,

Un semn şi, sub nori vineţii se adună

Noroade brumate cu aripi de lună

Robite de-albastrele doruri de zbor.

 

Răzbate prin aer un zvon de furtună,

Frunzişul tresare de-un galben fior

Dar cine-ar putea c-o tăcere să spună

De ce râde crângul când frunzele mor…

 

Sub paşii mei – aur, aramă, argint;

Văd, drumul coboară, cărările mint

Şi totuşi mă-ndrept spre-un aproape târziu

 

Cu sufletu-n palmă ­­– ciudat mărgărint

Şi-aş vrea să mă pierd în înalt vineţiu

Cocor printre nori car partir c’est… O, ştiu…

 

 

 

 

IX

 

Au bout de tout chemin, nouvelle voie s’annonce.

L’arręt mystérieux au seuil du jamais vu

C’est juste pour y inscrire que rien ne va plus

Que les étoiles se taisent et, la nuit enfonce

 

En nous des voiles – rasoirs de silence suspendu

Aux gouffres de l’azur des cieux qui s’efforcent

Ŕ mieux nous abreuver du brouillard oů la braise se

Fait chaîne et verrou aux portes de l’inconnu.

 

Je dois ŕ ce printemps un écho de sourire

Et, aux bourgeons amers un regard de lumičre,

Je m’incline devant une fleur rouge – oiseau lyre,

Corolle de fragrance qui comprend ma pričre.

 

Et pourtant que pourrais-je demander au néant

Quand toi, tu n’es qu’une fleur parmi les herbes de champs ?

 

Le 2 mai 2005.

Le lendemain des Pâques

 

 

 

X

În memoria lui S.

 

Nu, nu pleca, e încă prea devreme,

Timpului stavilă să-i pun nu ştiu

Între un prea curând şi-un prea târziu

Iubirea mea tot prinde să te cheme.

 

Dar cerul greu, tăcut şi plumburiu

Îmi spune că din miez adânc de vreme

Zori şi apus se-ncheagă din pustiu

Că râsu-i raza plânsului din gene.

 

O, cât de scurtă calea, cât de-amar

Pragul dintre-un hotar şi alt hotar,

Nu-l trece ! N-asculta de răul ceas !

 

Să-ţi spun, atâtea lucruri mi-au rămas.

Cu ce să-ncep ? Ajută-mă, iubire !

Cum ? Tu şi eu, tărâm de amintire ?!

 

Luni, 2 mai 2005

 

 

 

XI

 

Bătrânul măr în floare curtează-o rândunică.

Livezile par chiot înmiresmat de soare

Răsfrânt pe tot seninul de cer când bolta pare

O largă catedrală ce-n seve se ridică.

 

Mi-e sufletul o navă de limpede ninsoare.

Ori poate râul tainic al sângelui despică

Prin valea largei plângeri a gândului o zare

În care să se piardă, şi, neştiind de frică

 

Să se preschimbe-n tremur, în cântec de lumină

Sau în copil cu-albastre cireşe al ureche

Ce-şi ’anlţă-n slavă zmeul –nouă poveste veche

 

De care ne e sete când vremea îşi   înclină

Balanţa spre amurgul tăcerilor înalte…

O, timp, opreşte-ţi zborul!*

Cum ? S-a mai spus ?

Se poate…

 

* Vers celebru din Le lac de Alphonse de Lamartine (1790-1869)

 

 

 

 

XII

 

Nu lacrima privighetorii-i roua

Ci plânsul ierbii mut precum uitarea

Când pe pământ se arcuieşte zarea

Seninului, pentru venirea a doua

 

A Celui aşteptat din depărtarea

Înscrisei legi pe care omul o a

Tot repetat cu îndoiala noua

Şi vechea – teama, adorarea.

 

Credinţa lumii aţipeşte-n vatra

De spuză a stelelor ce nu mai ştiu

De-un mers pe rază, când, la ceas târziu

În ieslea goală gerurile latră.

 

Cocoşii-n noapte ţipă de trei ori

Şi totuşi, cântec de colindători…

 

Noapte de Crăciun – 2000

 

 

 

 

XIII

 

Bietul poet – culegător de stele

Din nenăscute încă galaxii,

Crucificat între-a nu fi şi-a fi,

Când rob, când rege, trecător pe-acele

 

Cărări ce duc spre ’naltele stihii

Cu-ncărcături de sensuri efemere

Din care nasc iubirile rebele

Ce dau eternitate clipei vii.

 

In noaptea asta, luna blestemată

Se plimbă goală pe un cer opac

De parcă, pentru cea dintâia dată

 

Aflând cum că poetul e sărac,

Îl cearcănă c-un nimb de piază rea

Şi-i face semn : Hai, vino şi mă ia…

 

 

 

XIV

 

Tot plânge în pustiul de-albastru, la catarg,

Ulise, cititorul în stele şi în bobi,

C-ar vrea (şi nu) s-ajungă la nedoritul prag

Care nu se prea vede de cei ce nu sunt orbi…

 

Acasă, Penelopa l-o mai primi cu drag ?

Pe cerul lui de noapte e un sobor de corbi

Şi, cai de lemn nechează ştiutul rămăşag

Al celor tari – cu turma noilor troieni-robi

 

Ce stau cu mâna-ntinsă pe la înalte porţi

Cerşind (a câta oară ?) un semn de îndurare…

Dar domnii nu-s acasă ; slugile-s trădătoare

Iar Zeul Ban îi ţine sub ochiul lui pe toţi…

 

Ulise, lasă-ţi plânsul ! din bunurile toate

Ce ni s-au dat, doar doru-i însemnat cu nemoarte.

 

 

 

 

XV

 

Sub cerul de plumb mai înalţă vioara

Suspinul stejarului care alt’dată

Vibra în acorduri de toamnă brumată,

Cu luna de  palide voaluri, când seara

 

Toţi codrii Bacăului bardul* şi-l cată

Să-i spună că pentru a n mia oară

Trec cobii iar aerul se înfioară

De-al lor croncănit – armonie ciudată

 

Cu large acorduri de grea veşnicie

Când stelele nopţilor toate învie

De dor de-o făptură de lut, surâzândă,

 

Cu trup de-alăută şi suflet de-azur

Sau de verde crud, mugur alb, roz şi pur,

Tăcerea din pietre în cânt s-o ascundă.

 

Marţi, 27 februarie 2007

 

* Aluzie la poetul George Bacovia (1881-1957)

 

 

Scrisoare

 

Ce mai faci, dragul meu hidalgo ?

Nu, nu-mi vorbi de morile de vânt –

femei ce macină-n cuvânt nimicul

şi nici de lancea – ultim biet tezaur.

Ce mai faci tu în vremea asta

cu iz de spini de laur ?

Te-au fost robit zăpezile d’antan

Cu albul lor curat din zile alte ?

Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

când dulcinei şi rozinante

ce-şi schimbă rolu-n ritm de tàngo

râzând de morile-ţi de vânt

şi, nechezând a vino-ncoa

Sub şa de noi tâmpi scutieri

cată şăgalnic între dinţi

valoarea calpilor arginţi ?

 

Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

În vremea asta fără cânt ?

Nu, nu-mi vorbi de de morile de vânt

Cu chip de nori…

Cocorii

sunt iar la drum ;

Curând

şi frunzele spre zare

vor învăţa să zboare

                        căzând…  

 

 

TrackBack URI

Blog la WordPress.com.