NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ RELY TARNICERI

Veşmânt de gânduri…

Din faldurile grele de catifea barocă,

se desprind încet, gândurile mele…

Unul câte unul, se lasă tăcut,

cuprins de visări de mătase foşnitoare,

dantele lasciv atârnînd de câte un sâmbure de adevăr.

Broderii încărcate de mister îl învăluie,

acoperindu-l cu perle din lacrima mării şi valuri argintii.

Visele o iau înainte, printre mistice pandantive,

dansând un ritual păgân, al timpului încremenit de şoapte!

Să prindă din urmă clipa… e momentul!

Luna îşi scaldă chipul

în miile de feţe ale gândurilor mele neşlefuite.

În fiecare dintre ele, se reflectă aceeaşi imagine…

Cine??? Cine??? Cine??? Cine???

Nu ştiu! Ies, scoţându-mi la plimbare

Veşmântul atât de-mpodobit al viselor mele.

Un înger….

Un prinţ al nopţii-nvăluit în tainice mistere,

cu ochi de onix şlefuit pe lamă de hangere,

domn al deşertului pierdut, uitat de toţi şi toate,

lângă-o fântână coborâse, calul să-şi adape….

.

Pe fruntea lui tălăzuiau atâtea gânduri frânte,

iar ochii-i aruncau scântei sortite să-nspăimânte!

Şi printre falduri de veşmântţesut din vânt şi şoapte,

pe chipul lui citeai genuni născute într-o noapte.

.

Privind spre vălu-ntunecat al apei din fântână,

şoptea cu sufletul pierit: „Credeam că-i o cadână!

O cupă proaspătă de-azur, ce-o bei dintr-o suflare,

Un abur frământat de vânt, ce-l ai şi-apoi dispare…

.

Am vrut s-o am… mă fascina, acel calm *nu se poate*,

Stilete-mi răscoleau adânc, dorinţe-ntunecate!

Credeam că-i doar un vas de lut, ce-mi ispitea privirea,

s-o am, ziceam, să fie-a mea, să-mi potolesc pornirea!

.

Avut-am sute de femei, mândre mărgăritare,

podoaba-ntregului harem, îmi zace la picioare.

Şi-am strâns în braţu-mi, sfărâmând, fragilul vas de lut.

Dar nu ştiam: pe pieptul meu… un înger am avut!

.

Un înger… sacru legământ, făcut din foc şi ape…

Cupă de jad din care zeii vin să se adape…

Voit-am totul şi-am băut şi-ultima picătură…

Păstrez şi-acum sărutul cald, ce mi-a rămas pe gură.

.

Un vis, o boare, un balsam… îi simt şi-acum parfumul…

patima mea l-a risipit, în patru zări, ca fumul!

Şi am rămas cu ochi pierduţi şi-un dor ce arde-n mine..

Oricât aş bea, mai sete-mi e! Şi-o mare de suspine!

Degustare….

Aş vrea ca să te torn, mirifică licoare,

în cupa vieţii mele, deplin să te cuprind.

Să-ţi sorb în nări parfumul de cireşi în floare,

să-ţi descifrez aroma de patimi clocotind.

.

Şi într-o simfonie de tonuri papilare,

să îmi inunzi fiinţa, să-ţi gust din plin savoarea…

Miros de mosc şi ambră, ascetică chemare,

din ancestrale timpuri perpetuând culoarea.

.

Extaz şi agonie, Valhalla şi infern…

Un foc pe rugul sacru ce mistuie tăciuni…

Piroane-adânci înfipte în braţele pe lemn,

Şi aripi prăbuşite în tainice genuni.

.

Iar mistice reflexe de rubiniu şi sânge

Trezesc în mine ritmuri de stranie cadenţă…

Te sorb dintr-o suflare, iar sufletul îmi plânge…

Ce altceva rămâne după chintesenţă???

Reverberaţii

E lună plină… Rondă, voluptoasă

Îşi etalează chipul în zenit,

Trezind adânci ecouri de maree,

Ce-mbrăţişează ţărmul adormit.

.

Prin vârfuri de pădure seculară,

Copacii-mplântă suliţi către cer.

Tăcerea-i sfâşiată de urletul sinistru

Al unui lup stârnit de-al ei mister.

.

Pulsează-n vene ritmul de ţimbale,

Adânc întipărite pe retină,

Dansează iele-n iarbă ritualuri,

Desculţe, despletite…-i lună plină…

Iubito…

Timpul, mână criminală în mănuşi de catifea

ca o umbră pe perete, lunecând insinuat,

strecurându-se flegmatic, a bătut la uşa mea,

să-i deschid, să stăm de vorbă, despre ce s-a întâmplat.

.

„Ce mai vrei – i-am spus, sardonic, fără nici un pic de milă.-

n-ai făcut destul –se pare- vrei mai mult, nu ţi-e de-ajuns?

Floarea vieţii mi-ai răpit-o, tot ce-a fost să fie-odată,

ai prădat, ai luat cu tine şi-n tenebre te-ai ascuns.

.

Hai, priveşte-mă! Te uită! Ai venit să-ţi ceri iertare?

Nu te iert! Ce stai acolo proţăpit şi fără glas?

Poţi să-mi dai napoi ce-odată am avut şi tu mi-ai luat?”

„N-am venit să-ţi dau, iubito, ci… să iau şi ce-a rămas!”

Rătăcire…

Nimic nu se poate compara

cu sunetul sec al unei silabe nerostite

care sparge tăcerea!

Taie fără anestezie

fără să curgă o picătură de sânge.

Scurt şi curat.

.

Totuşi,

vecinilor nu le place să audă

cum urlă în noapte câinii,

la lună plină…

Sau poate că nu sunt câinii…

ci sufletele noastre rănite de atâta neputinţă…

Refren somnambul pe margini de acoperiş,

tânjind a cădere…

.

Ciudată durere,

să calci pe cioburile viselor tale,

pentru a ajunge la … renunţare.

.

Feţe de muşama se aştern

peste mesele întinse la care

ciocnesc pahare

morţii ce încă nu ştiu…

vor afla mai târziu… prea târziu…

.

Împreună cu colonia ieftină şi fumul de ţigară,

se înalţă spre tavanul cu tapet scorojit,

gemetele celor ce se mai amăgesc,

crezând că se mai poate,

că mai există…

.

E tristă…

se prelinge ca o lacrimă stingheră,

pe asfaltul udat cu cisterna…

La colţul străzii, un felinar pâlpâie

numărând secundele dintre azi şi mâine…

trei, două, una… poc.

.

E totuşi tubulară…

cea fixă nu se potriveşte…

E-n coadă de peşte…

Dansând cu lupii…

Am ieşit în noaptea plinei luni

şi-am dansat cu lupii…

m-am prins în hora lor nebună,

unduitor, fantastic şi rebel,

urlând la lună…

.

am descifrat misterul ropotelor de ploaie

sfâşiată prin ramuri de copaci

lacrimi ce vor să spele lumea

de ea însăşi

cabale îngânate de vraci…

.

am găsit nedorite răspunsuri

la întrebări pe care nu le-am pus

privesc cornul lunii-n apus

mai ascunde în ea nepătrunsuri

dar ceasul s-a dus

.

mi-e sufletul gol, zdrenţuit,

mă paşte-un cumplit dor de ducă

luna păleşte năucă

iar lupii privesc liniştit

o nălucă

Taine…

m-am aşezat pe malul

sufletului meu,

cu capul sprijinit în palme

torente, spulberă petalele

lumii de vise,

smulg rădăcinile speranţei

lasând în urmă

un haos de clişee sfărâmate…

oglinda apei, liniştită,

reflectă în ea

ochii tăi…

dar în adâncuri

tumultul încă nerostit

îşi ţese drum…

apele repezi,

cer rădăcini puternice…

dar apele adânci…

Balada lui Ciprian

În liniştea nopţii

ascult Balada lui Ciprian…

să fie o vioară? imposibil!

această tânguire

înălţându-se în spirale

fum de tămâie

în candelă de-argint

legănată de aripi

ascultând, iadul plânge

fiecare notă

picătură de sânge

pe-obrazul durerii

e-atâta tristeţe

e-atâta iubire

e-atâte iertare

ciudat… parcă nu mai doare

te ia şi te poartă

către-a cerului poartă

dăruind

Două clipe…

mi-ai înghesuit sufletul

intre doua clipe de mânie

frângându-i visul

rănite, plâng lacrimi

pe-obrazul tristeţii,

vamă a faptului că sunt

timpul

înţepenit între stele

începe să curgă

udându-mi rădăcinile

Amintire…

Timpul, magmă revărsată

peste marginile uitării,

cuprinde-n braţele-i fierbinţi,

clipa

o sărută cu buze de foc

să-i dea viaţă,

dar ea rămâne-ncremenită

în lacrima de chihlimbar

a amintirii.

Inocenţă la modul naiv

Eu încă mai cred că binele există…
încă mai cred în suflete curate…
în adevăr…
în iertare…
în cuvânt
în oameni care sânt
aşa precum spun…
.
sărman nebun…
.
eu încă mai cred în candoare…
în zâmbetul cald
către o rază de soare…
în speranţa
ce naşte un pas mai departe…
.
în viaţă
nu în moarte…
.
eu încă mai văd firul ierbii,
petalele de trandafir,
pe frunze stropul de rouă,
norii pe cer
pătaţi de aripi…
.
eu încă mai aud
cum vântul şopteşte prin frunze,
râul rostogolit printre pietre de munte
are atâtea să-mi spună…
.
sărmană nebună…
.
încă mai cred că există iubire
fără… STAI! OPREŞTE-TE!
ai mers prea departe!

iubire fără suferinţă
nu găseşti nici în carte!
.
dar totuşi…
.
IUBITO! În lume există de toate:
bine şi rău de-o potrivă,
sclavie dar şi libertate,
perverşi, dar şi-o parte naivă,
durere… şi-n ea, bucurie,
minciună şi blână candoare,
furtuni care nasc tragedii,
romantice-apusuri de soare…
.
îngeri şi demoni.
.
Dar eu… eu cum… cum să ştiu?
.
Am să stau lângă tine
alături să-ţi fiu!
Ia-mă de mână şi vom păşi împreună
prin lumea asta nebună!

Când te privesc

peste suspinele frânte

ale sufletului tău

inima mea păşeşte

pe vârful degetelor

să nu mai doară

.

ochii mei

ferestre ale timpului

făclii de ceară

cu lacrimi încremenite

pe obrazul tristeţii

.

devin clepsidre cristaline

în care tu te strecori

pulbere de sori

sprijinindu-ţi bărbia

în căuşul dragostei mele

Sala paşilor pierduţi

Pe coridoare, tăcut

în veşminte lungi

cu aripile atârnate

alunecă păsări negre

ciudate

.

urmate de stoluri

de prometei înlănţuiţi

de propriile stânci

cu răni adânci

.

sângerânde

.

un oftat, un suspin, o ocară

cine spunea că viaţa e uşoară?

Cei mai mulţi

cu ochii goi, tăcuţi

se târăsc muţi

prin sala paşilor pierduţi

.

„ups… I did it again!”

.

mi-am dat întâlnire cu mine

la cafeneaua din colţ

ora opt îţi convine?

Merci, deci rămâne stabilit

.

mi-am învelit

în hârtie de ziar

sentimentele

aşezate între două felii de frustrare

şi-am ieşit

.

mi-am scos la plimbare

la aerisit

sufletul vătuit…

măsură de precauţie

căci inima mea

exersează percuţie

.

e ora opt

printre aburi de cafea

şi fum de ţigară

ar trebui să apară

eul meu

.

aştept,

academicul sfert a trecut

după încă o cafea

eul meu îmi apare

şoptindu-mi la ureche-un vechi refren:

.

„ups… I did it again!”

Tentativă

Ţi-am schimbat numele crezând

că de-ţi voi spune întuneric

nu-mi vei mai fi lumină

.

dar razele tale, adânc

în inimă-mi pătrund

stalactite-ncremenite

.

la cumpăna dintre vise

Tristeţe

mi-e toamnă-n primăvara asta

pe alei îmi curg frunzele rănite

de verdele crud

mugurii îmi pleznesc pe dinăuntru

zadarnic izbind în coja crăpată

mi-au plecat păsările, călătoarele

cuiburile goale, atârnă

ca nişte aripi frânte

e cenuşiu apusul peste care

îşi pleacă geana obosită

ziua de mâine

Şi mai spune-mi, mai şopteşte-mi

Mai sărută-mi gându-n noapte

cu buze fierbinţi

mai spune-mi, mai şopteşte-mi

tainice dorinţi

mă poartă peste vise

cu aripi de foc

fă-mă scrum şi-apoi… adie

ca să-ţi port noroc

şi mai spune-mi, mai şopteşte-mi…

Zbor de fluturi

plecată pe genunchi
culeg cioburile
viselor mele
.
le adun, unul câte unul
căuş cât mai aproape
de inimă
.
ca bătăile ei
să le readucă culoarea
în obraji
.
şi zâmbetul, acel zâmbet
ca zbaterea de aripi a fluturilor
răsfăţaţi
.
o lacrimă târzie
sărută tot ce-a vrut să fie
şi încă doare…

La capătul tăcerii

Aici, la capătul tăcerii

unde cuvintele se sparg

dincolo de ferestrele închise,

se pare că timpul e mut

fără culoare

.

zbatere de aripi

gest inutil

prin noaptea de catran

.

ai spune că totul e în van

.

aici, la capătul tăcerii

e viu

apusul sângeriu

.

dăm vamă durerii

ce naşte şi pleacă mai departe

invariabil rămânem

cu braţele pline

.

îmbogăţiţi de ce-a fost ieri,

mai înţelepţi şi mai tăcuţi

pe mâine

O lacrimă…

Se-ntorc în pământ

sufletele mutilate ale durerii

căutându-şi rădăcinile…

.

şi-au pierdut veşnicia

printre degetele răsfirate

ale timpului.

.

n-au apucat să descifreze

semnele de pe frunte

şi de pe mâna dreaptă.

.

se pierd…

se pierd în eternitatea lui

„despărţit de Tine”.

.

bat clopotele

tânguind tristeţea

unei vieţi irosite…

.

o lacrimă…


Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.