NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ RODICA CERNEA

UITAREA DE SINE

Mi-e dor de copilul cu chip îgeresc,
de iubirea ce-as vrea s-o desluşesc,
de cuvântul flămând de dorinţă strivit
de freamăt şi cânt, de vis risipit!
_


Respir printre flori arome de paşi,
nu vreau să mai văd tristeţe sau laşi.
Uitarea de sine e comoară şi-alint,
e rugă spre luna cu chipul de-argint!
_


Orgă a sufletului cu iubire mă-mbeţi
de am vise rebele, te rog să mă ierţi!
Înţelepciune, virtute din plin îmi doresc
speranţă, iubire, din plin dăruiesc!

A SCRIE VERSURI

Vrut-am în zadar să scriu alese versuri,
am coborât în iad, şi-n ceruri am urcat!
Să cred c-aşa a fost să-mi fie,
sau poate-a fost doar nebunie?


În căutarea himerei de-a găsi cuvântul
nu cred că m-am pierdut, nici înşelat,
a scrie versuri este-o boală, care
nu îşi găseşte leac de vindecare!

ANII

Stropii de ploaie alene tot cern

şi-n tobele timpului bat,

ani mulţi, pe obraz mi se-aştern

şi-n riduri adânci, i-am notat!

Flămândă e viaţa şi anii adună,

îmi pleacă obrazul spre ape,

când salcia îmi împleteşte cunună

şi-obrazul mi-l spală cu şoapte!

Sunteţi în mine de ziuă-i sau noapte,

spre veşnicie-n curând noi pornim,

vă legăn pe braţe, vijelioase voi ape

şi împreună, o doină doinim!

EL, TIMPUL

Rănită sunt, de fulgul

ce-n palmă mi se-aşterne,

de coapsă, fremăt şi durere,

de el, netrebnic gândul

ce curge-acum vijelios

de tine noapte,

ce mă-nvăluieşti duios!

Strapunge uitarea şi gândul curat
milenii trecute, uitate-n neant,
revin talaz peste zidul
ce cu râvnă şi chin l-am creat!

Incendiată-i zarea şi plină de-ntrebări,
se zbate în surdină marea
tu clipă, spune-mi, unde zbori?

O clipă de uitare mă-nvăluie duios,
a suspendat şi timpul
răpit-a, tot ce-a fost frumos!
Roata vieţii, să opresc aş vrea
din a ei clipă trecătoare
să fur o clipă de uitare,
să fur o lacrimă, sau soare….


şi de nu pot…

trăiesc intens prezenta clipă
sunt doar nisipul din clepsidră,
mă scurg încet, încet spre tine
într-un mâine, ce spre tine vine!

ELIBERARE?

M-am eliberat cândva de mine

într-o clipă de mare slăbiciune,

dar m-am întors spăşită

să-nfrunt destinul şi spaimele,

să mă înfrunt pe mine!

Apel la disperare

am mai făcut cândva,

mi-am dezlegat destinul

ce moartea-mi urmarea

şi-am dus-o blând de umeri

în haosul de veci

să uite ale vieţii mele poteci!

Pleoape,

franjuri transparenţi de roua,

cuvinte

scrise, într-o carte nouă,

destin

aureolă voluptoasă,

o fugă veşnică de mine

într-o clipă, care nu mai vine!

FLORI

M-au născut florile

cu parfum de seară

şi mi-au dăruit culorile

într-o zi de vară.

M-au şi legănat

pe frunze şi flori

din seară în zori

şi mi-au şi cântat

muzică divină

să-mi fie viaţa senină.

Cuvinte,

mi-au pus pe buze

doar să se amuze

şi un scarabeu

forţă să îmi dea

ca să hoinăresc,

pe cerul cu stele

să clădesc castele.

Ele, florile, mi-au dat

şi un curcubeu

doar eu să unesc

gândul meu

cu gândul tau,

să-mpletim fuioare

de iubire mare!

Mi-au pus pe cap tiară,

împletind petală cu petală

ca să fiu prelat

doar pe înserat,

când luna, alungă furtuna

şi cu raze ea vă ninge

viaţa s-o puteţi învinge!

Şi-mi dădură rădăcină

înfiptă bine-n tărână

vântul vieţii

să nu mă dărâme!!

HOINARA…cu plete de stele!

Prin trupul ce doarme-n aşteptare

îmi curg năvalnice şi necuprinse izvoare!

Mă regăsesc poate în ziua de ieri,

în petec de cer, şi-n cuvântul ce-mi ceri!

Eu, sunt hoinara cu plete de stele

strânse-n mănunchi şi legate cu visele mele!

Regăsire, este cred doar cuvântul

ce zboară…sălbatec, precum vântul.

Mă regăsesc singură, în ochi de izvor

ce te-aşteaptă cu-al lui clipocit plin de dor.

În vers de poem încă nescris

şi-n albastrul cerului de neânvins!

În brazda întoarsă de plugul strabun,

în sufletul cald şi blând de roman,

în câmpul ce acum înverzeşte

şi steaua mea ce încă pe cer mai luceşte!

MAGIA POEZIEI!

Văd fremătând flămânde flăcări
ce se înalţă pe cer, spre răsărit,
e soarele care-şi hrăneşte raza
cu noaptea neagră, care-a adormit.

Încerc s-opresc lumina ce se cerne
din zorii ce acum se nasc alene,
când zeii aruncă spre pamant cu stele
iar tu clădeşti, miracole cu ele!

Cuvântul meu e glas de-nchinăciune
şi vers duios şi poate-o clară viziune,
e un liman candid de linişte şi pace
din care tu clădeşti o lume, care tace!

Mai scutură-ţi te rog spuza de stele
peste ele toate, peste gândurile mele,
lumină adu-mi şi-o muză să mă-mbie,
deschide-mi poarta vieţii, doar spre poezie!

NOAPTE


Când lumea întreagă
pleacă la culcare
eu, cu pas domol
pătrund în infinit
să-mi trăiesc visele,
să-mi trăiesc clipele,
să mă regăsesc,
să te caut
şi să te alint
cu pletele-mi de noapte
înmiresmate şi pline de şoapte.
Să te sărut
cu buze fierbinţi
mustind de dorintă,
să-ţi aduc iubire şi credinţă,
să-ţi aduc zile senine
pline de dor şi iubire!

Iubirea şi versul
poate, doar ele
îmi sunt menirea
când lujerul vieţii
trăieşte,
se risipeşte
pe lacrimi de rouă,
pe secearea lunii cea nouă,
printre prieteni,
pe aripi de vânt
şi raze de soare,
pe valuri înspumate de mare
şi pe-o undă de vânt
călătoare…..

NOAPTEA

Noaptea-i perdeaua, ce viaţa ascunde
când sufletul stingher, fără iubire,
zămislit la foc aprins de stele,
e doar un prizonier al lacrimii cereşti.

Voi face colier din boabele de rouă
să-mpodobesc povara-mi de tăceri
ce umerii, garboviţi mi-apleacă,
dar sper o viaţă nouă şi alte primăveri!

Apoi te-adorm cu cald descântec,
cuţit ce taie sterpe mângâieri,
dar graţios te-nalţă, spre o lume nouă
spălându-ţi faţa cu lumini şi rouă!


ORHIDEE

O orhidee-n palma ta
şi-n gândul tău cel bun,
e visul meu şi vrerea mea,
doar orhidee-aş fi,
de-aş vrea.

Lacrimi de rouă
ce-mi luminează chipul
în dimineaţa rece şi senină,
căuş de vise-n veci nestine
voi fi.

Culori
ce numai curcubeul are,
mi le-am luat
din lună şi din soare,
aşa sunt eu, şi numai eu.

De mă iubeşti
aşa cum îmi doresc,
o arhidee sunt
în palma ta,
doar eu.

RENAŞTERE!

Privesc cu ochii închişi la luceferi,
privesc printre gânduri la noi,
ating infinitul cu boabe de rouă
şi nasc o iubire senină din ploi!

În ochi, lumină vreau să-ţi aduc,
oprind nesăbuit al timpului adânc
mă ascund în sâmburi de dorinţă
ca să-ţi sădesc în suflet credinţă!

Te caut printre arome de trupuri,
prin uragane şi sălbatece vânturi,
prin coapsele gemând de dorinţă,
pe câmpuri, în mare şi în credinţă!

Privesc tot mai des, oglinda ochilor tăi
sunt atât de albaştri, adânci şi vioi!
Renasc din neant şi din singurătate,
renasc din dorinţă şi vise atât de curate!

SĂ FIU POET

Lumina se cerne prin unde de apă
în picuri grele de ploi şi prin noi,
zălog de uitare durerea tot sapă
şi-un mugur de viaţă naştem din ploi!

Străpunge uitarea în ziua ce piere,
deschide-o uşă gândului bun,
prin ploaie alerg cu mine de mână
sub grindină şi tunet nebun!

Cu glasul dogit acoperă-mi vântul
şi-n palma ta aş vrea să tot stau,
când luna îmi răpeşte cuvântul
muzei, o poezie în dar eu îi dau!

Mă-nveţi să ard pe altare de vise
şi roua de pe flori să o beau,
dar mă strecor în vise neânvinse
şi-o flacără din soare pot să iau!

Cu secerea lunii cea nouă,
voi secera-nserările şi lumea ta
şi-n snopi de vise cu mâinile-amândouă,
voi aduna tăcerea, de pe glia mea!

Tristeţea lumii e atât de mare
încât, uşa să-i deschid aş vrea,
în oaza mea, eu îi arăt cărare
dar, fericirea fuge, nu vrea să stea!

Să fiu poet, în nesperate cânturi
mă spulber şi-s mereu flămând,
de flacăra iubirii şi de gânduri
mă reculeg apoi, în tristu-mi cânt!

SUNT ……

Sunt o secundă
sau poate-un ceas din viaţa ta,
sunt doar un gând răzleţ,
sau strop de apă ce însetate-i guri ofer.


Sunt, fulgul de nea
ce-a rătăcit în palma ta,
sau poate doar sărutul
ce risipeşte aburul pe buza ta.


Mai sunt lumina,
sau povara unei renunţări,
sunt un surâs
şi-un gând de dor,
sunt dragoste şi moarte
ce trăieşte aici şi în eternitate!


SUNT DOAR O FRUNZĂ!

Sunt doar o frunză
de toamnă-ngălbenită
ce vântul o ridică
spre naltul infinit,
nu vreau nălucă
fără viaţă
pământul să-l ating!


Mă doare ploaia
ce lacrimi pe obraz mi-adună,
întunecimi şi nouri,
se-abat în calea mea,
vreau doar picuri de rouă
să-mi răcorească, inima!


E toamnă,
mi-e frig şi plouă neâncetat
de ce iubite nu vii,
acum, pe înserat!
Crăiasă, fără de cusur mireasă,
ea, crizantema
mă-ndeamnă la visare,
dar pot eu oare?

Sunt doar o frunză
de toamnă-ngălbenită
ce vântul o ridică
spre naltul infinit,
nu vreau nălucă
fără viaţă
pământul să-l ating!


Din neagra noapte
îmi împletesc cosiţe,
iar razele de soare
îmi dăruiesc rochite!
Mă-mbrac în aura solară,
şi-mi fac năframă
din purpura stelară.


Mă încălzesc cu gânduri
şi mă hrănesc cu stele,
voi fi pe veci
alăturea de ele!


TIMPUL

Timpul, e un nebun care-mi ţese
iubiri sălbatece, neânţelese
şi mă trimite singură-n uitare
peregrin, prin lumea cea mare!

Ca o petală, sărutul meu te-atinge
îţi mângâie chipul şi visul învinge!
Icoană-i gândul meu cel mai tainic
şi te cuprinde într-o vrajă năvalnic!

Timp haotic ce trupul mi-l încinge
când gândul meu, infinitul atinge!
Imbrăţişare eternă acum îţi dăruiesc
şi vise ce-n taină, ce-abia înmuguresc!

Străbat timpul cu tine de mână,
regăsire tainică în a vieţii cunună,
sărut diafan pe pletele ninse,
orgă de lumini pe suflete stinse!

TOAMNA

Lasă-ţi privirea

să pătrunda în mine,

să respirăm împreună,

nori şi ploi necăjite de toamnă,

ce descompun urma paşilor

nevăzuţi dintre noi.

Pe alei desfundate,

tapetate cu frunze de toamna,

spală-ţi privirea

cu zorii de zi,

adulmecă

parfumul de floare

putrezit în serile târzii.

Lasă-ţi uitarea-n leagăn de vânt,

lasă-ţi culoarea tu toamnă,

în negru mormânt.

Ploaie molcomă de toamnă

alungă-mi deznădejdea,

alungă-mi tristeţea,

du-mă cu gândul la înflorita primăvară.

Lasă-mi iubirea şi dorul

să zacă bocind în negura

ce peste case acum îşi ia zborul!

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.