NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ SORIN OLARIU

EU SUNT UN LUP

eu sunt un lup spânzurat
de propriul urlet
sălbatică liturghie
a codrului arzând interior
amiază de întuneric
schimonoseală
de înger martir
în ziua a
şasesuteşaizecişişasea
din sinaxarul playboy

eu sunt un lup circumcis
cu ascuţimea sunetului
din schelălăitul meu oligofrenic
actor cu şapte măşti
repetate una după alta
până la infinit
corcitură împuţită
de ying şi yang
înger subteran având tatuate
două aripi de cer albastru

pe vârful ascuţit
al cocoaşei


eu sunt un lup singuratic
un dobitoc pe cale de dispariţie
o fiară
nebună
nebună
nebună
care se scaldă noaptea
în râul rece al morţii
apoi îşi usucă urletul
şi rânjeşte
la Lună

PREZENTUL AUTOPSIAT

arzând interior trupul poetului este
numai şi numai
o rană

moartea nu-i iartă pe cei care atârnă
în funii de cânepă
indiană

cineva a căzut pe gânduri
şi le-a strivit de beton
făcându-le poster

altcineva lălăie inutil un poem
de demult uitat care incepe
cu pater noster

meic lăv not uăr strigă megasfinţii pletoşi răstigniţi in chitarele sparte
pe pereţii cei reci

femeie zice vipu de vip nu pune botu
nu vezi idioato nu vezi naşparlio
nu vezi că mă seci


doi gemeni pe deasupra şi siamezi
se-njură-ntre ei ca birjarii
evident că de mame

iar dumnezeu uf dumnezeu stand pe un nor
se delectează dezlegând

dezlegând

dezlegând
integrame

SFÂŞIAT ÎNTRE DOUĂ CERURI

era într-o zi de marţi cu degete

galbene ca de ceară cu
ceţuri vâscoase devorând oraşul şi oamenii în
casa scărilor vaginul tău trosnea inimitabil pe ritmuri
vechi de hip-hop

iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în
amiaza vernală din când în când

te mai acompania

scârţâitul
uşii stricate a liftului oprit de decenii
la subsol

ştiu doar că dintr-odată m-au înconjurat toate armiile iernii un
corb mi-a adus apă în plisc

să-ţi sorb
uitarea şi l-am strivit înciudat de
tâmplă

dar tu plecaseşi parca de un mileniu atunci demult
deodată cu iarna

doar eu mai veneam uneori
însingurat pe ţărmul dintre noi
să-ţi ascult mersul

de ape

mă doare cerul dintre aripi

îţi spuneam câteodată în gând
sfâşiat între tine

şi tine cu
sufletul gol ca un
buzunar

de poet.

TRECEREA MIEILOR

rătăceam amândoi pe buza
sângerândă a crugului
deodată
ai lăsat să îţi lunece
rochia de foc
pe fereastra unui zâmbet
de chihlimbar
pocneau ca nişte artificii de crăciun
mugurii vârstei
pocneau ca nişte pop-corn
toţi nasturii din lume
iar tu mă aşteptai
desfrunzită cu dezmierdările
obrăzniciei de felină
în garsoniera celui de-al
noulea cer
de atunci nu mai umblu în
patru labe ci
mai mult în mâini
ce păcat ce păcat ce păcat
limanul meu cu nume
de femeie
ce păcat

că mi-ai zdrobit surâsul
de marginea
căii lactee
acum umbra tăcută a ploii
căutându-mă prin iarbă
îmi mângâie
ochii
şi mîinile
şi buzele
de cleştar

ANOTIMP ÎMPĂTURIT

am intrat aproape despuiat în cazanul meu de gânduri suflecându-mă până
aproape de umeri degetele-mi pipăiau excitate
fiecare ungher fiecare sertar uitat fiecare
obsesie răstignită pe cuierul
timpului

din ochiul meu mort atârnau răvăşite frânturi de
vise ca pânzele de păianjen din vechile
morminte egiptene ori ca maţele unui
atentator sinucigaş

în aşteptarea

şapteşdoimii virgine

mai târziu m-am trezit cu o fântână de
lacrimi sub privirea-mi tâmpă
vă implor ascultaţi-mi
degetele vă implor ascultaţi-mi
tăcerea

apoi a venit dimineaţa ca o

pasăre mută ca un
cuib gol de rândunele

de-atunci curg fără

oprire înspre
muchiile prea
paralele ale tavanului

biodegradabil

râu ostenit care aşteaptă să

se reverse
în sine

da a venit dimineaţa ca un
anotimp second-hand
însă zorile au venit din

nou fără
mine

CRIST ÎMBĂTRÂNIT

ningea cu nepăsare peste lume
o nepăsare de sfârşit
de veac
din primăvară am ieşit anume
zăpada dulce-a morţii
s-o îmbrac

ningea cu nepăsare peste lume
văzduhul s-a crăpat
a pântec
iar ceru-a avortat în spume
o lebădă cu tot
cu cântec

ningea cu nepăsare peste lume
peste păduri
şi toate cele
pământul semăna a crist albit
eu semănam
ogorul
morţii mele

AZAPIANĂ

n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia

pe care prea stângace

încerc să o

comit

n-am sa m-aştept să-ţi placă cuvintele-mi sleite

ce nici n-au relevanţă

în burgul

plictisit

n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia

pe care ascultând-o

te cuprindă

jalea

n-am să m-aştept să-ţi placă vreo rimă răsuflată

şi nici pisica albă

să ne-ntretaie

calea

n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia

ci emigra-voi naibii

în B măreţul

târg

acolo-n locu-n care viaţa şi cu moartea

se-nlănţuie pe rupte

şi se iubesc cu

sârg

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ

era ca un fel de primăvară peste
ochii sub
ţiri ai pământului dar
şerpii de-ntuneric răsăreau
din iarba vânătă
sâsâind obscenităţi
la adresa http://www.omenire.com
lângă poarta erei atomice
stăteau Dumnezeu şi cu
Sfântul Petru
judecând turmele de
crisalide
stadiul larvar a ceea ce
ar fi putut fi odatã sufletele
noastre comune

era ca un fel de primăvarã peste
epiderma subţire a timpului dar
şerpii de-ntuneric
mâncau antrax cu napalm
pe pâine
şi vomitau neutroni
cu care biciuiau apoi
ochii arzânzi ai

planetei-mamã
niagară de
lacrimi uscate

atunci am îngenuncheat
în iarba cea vânătă
şi fierbinte ca
un ou de pasăre phoenix
undeva
în adâncul găurii negre
căreia obişnuiam
să-i spun odată inimă
sufletul mi se zbătea
hăituit
căutându-mi în zadar
marginile
şi plângând în hohote peste
întrebările lumii


dar nu mai era deloc primăvară
iar eu muream
departe tare departe
pe malul unei ierni
de plutoniu
învelit într-un linţoiu
de vise

ce folos ce folos ce folos
că mă porecliseră
homo sapiens
poate mai bine aş fi fost
piatră
sau strigăt
sau cale lactee

şi totuşi a fost doar un vis
cu şerpi atomici
şi cu şopârle chimice
care muşcau cu sălbăticie
din primăvara
ce nu avea să mai vină
vreodata

SFÂRŞIT DE MILENIU

e-un timp fără de timp
această viaţă
e-o plictiseală de
sfârşit de veac

sfârşitul de mileniu
mă împarte
cu jumătate gura
urlu
cu jumătate gura
tac

e-un timp fără de timp
această viaţă
e-un timp fără de timp
acest timp mut

vezi
dacă nu mi-am însuşit
prea bine
regulamentul
jocului de rut

DESPRINDEREA DE ZBOR

alergam împreună
ţinându-ne de mâini şi
împiedicându-ne
mai mereu de
umbra sufletului nostru
comun

tu erai mai frumoasă şi mai
bălaie decât
o niagară de spice
iar eu eram mai
întotdeauna
cu o jumătate de pas
înainte

alergam împreună
ţinându-ne de mâini şi
împiedicându-ne
mai mereu de
umbra nevisatelor
vise

deodată
eu am zbughit-o râzând
înspre o
lume străină
iar tu te-ai oprit ostenită
la marginea galaxiei
să-ţi sufleci carnea
de pe jumătatea sufletului tău
rămas singur ca-ntr-o
pădure de frig

e mult de atunci e tare mult de când
ne roteam împreună într-un
carusel de stele
azi fără tine
aripile mi-au devenit rădăcini
iar tu Copilăria mea
ai rămas
ca o zare de lacrimi
în mileniul
vecin

TRĂIND ÎNTRE DOUĂ ZVÂCNIRI

trăim între două zvâcniri
prima numită naştere
iar cealaltă numită
moarte
ascultând cum
le cresc străbunilor
unghiile şi dinţii
cu care să poată sfârteca
mai apoi
tăcerea jilavă a
luturilor

trăim între două zvâcniri
prima numită naştere
iar cealaltă numită
moarte
mişunând ca nişte
umbre durute
prin grădina neraiului
şi nu mai este cine
şi nu mai este când
să ne mai mângâie urmele
cuielor

trăim între două zvâcniri
prima numită naştere
iar cealaltă numită
moarte
până când
într-un târziu
o pasăre albă
ne va face semn
de dincolo de lume
cu o petală
de crin

SUNT TOAMNĂ

o frunză stingheră
în palmă
îmi cade
căderea ei mută
mă doare
mă roade

pătrunde în carne
să-mi ardă
de-a valma
şi mâna-ncleştată
şi ochiul
şi palma

iar moartea porneşte
să-mi cate
ocol
mi-adulmecă trupul
nevolnic
şi gol

sunt una cu frunza
ce-n palmă
o strâng
sunt una cu frunza
murindă
şi plâng

mă doare şi palma
şi ochiul
mă doare
sunt singur şi veşted
sunt frunza
ce moare

POEM CARE TREBUIA SĂ FIE OCHEI

fugeam disperaţi peste ochiul lumii ca doi îngeri bizantini
împiedicându-ne din când în când tu
de surâsul meu ştirb iar eu de
părul din nările tale dilatate ca un vagin de lăuză
dincolo de noi amândoi atârnau triluri de
kalaşnikoave albăstrui
ceaţă de voroneţ

atunci tu ai ouat ca o pasăre de pradă peste
fântânile mele de cleştar
ţipau avortonii din galeriile întortocheate ale cuibarului tău răscolit
de katrinele trase pe nas
şi mie-mi venea să mă piş lung şi fierbinte peste
palmele-ţi micuţe de aureolă boreală ce
draqoo cauţi între paginile vieţii
mele iubita lu peşte

că-mi mi vine să-mi iau arcul să-l încord peste baierele
lumii ăsteia de rahat şi să-ţi astup gura cu o săgeată muiată
caută-mă naibii dincolo de ejaculările precoce
de fermoarele ruseşti şi de căciuliţele icsicsel de la second-hand
care mi-au strâns dintotdeauna
bărbăţia de poet
interlop

fă tumbe de aici mireasă ratată şi du-te să te împreunezi cu
păsările răsăritului nu vezi că sunt de vârsta
ţărânii şi port umbre de cuie ruginite
la ferestrele singurei mele
inimi
mi-ai pizdărit destul neuronii
nu vrei să mă
leşi

ÎNGERI DE VATĂ (PE BĂŢ)

e o tăcere în noi de două
milenii
ici-colo mai scapără
câte un licăr verzui
peste casele
de chirpici

ne ard măruntaiele ca-n văpăile
ghenii
o lume întreagă ne strigă
că suntem
mitici

din pomul bucale cad visele-n
pârg
rapidul de zero
ciocni-va o stea

dinamul e stins iar
becalul se freacă pe burtă
cu sârg
cu mintea-i plutindă
cum fulgul de
nea

visăm europe visăm căi lactee
visăm dumnezei de carton
pământul se-ncinge ca o minge
atee

semnat
icsulescu chibiţ
de pluton

COPILUL LACRIMILOR TALE

de un timp ochii tăi mamă
începuseră tot mai mult
să semene cu
toamna

ai strigat
în noaptea descărnată
s-au auzit doar
clopote

ultimele tale lacrimi
se topesc
pe buzele-mi arse
de atâta singurătate

nu plâng
doar căprioarele
nu vor mai bea niciodată
din palmele tale

nu plâng
doar soarele
nu va mai răsări peste luturi
ca mai-nainte

acum
poţi să închizi
ochii

acum
poţi să desfaci
aripele

lumea
încape într-o
lacrimã

ŞARPE SĂRUTÂND

sărutând glezna subţire a nopţii
poetul
se împrăştie
în toate cele
şasesuteşaizecişişase
de zări

ca un ghid turistic zelos
moartea
îl luă să-i arate
mult-umblatele-i
neumblate
cărări

la birtul din colţ
trei beţivi
cântă ceva
despre dragoste
despre sex
despre viaţă

doar mama poetului
într-un ungher
plânge mocnit
cu faţa în mâini
sau cu
mâinile-n faţă

hei zise ofticat
barmanul cel gras
cine dracului
a încuiat
timpul
pe dinafară

cum cine
spuse
mama poetului
fiul meu drag
scumpul meu fiu
care astăzi
învaţă
să moară

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.