NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ STANISLAV LACOMCHIN

AMINTIRI

Trei pipe, o icoană şi-o ghitară

S-au întâlnit în mica mea cabinã;

Cu ele stau de vorbă-n orice seară

Când chipuri dragi în mintea mea se-mbină.

S-au încrustat în rostul fiinţei mele

Şi-n amintirea multora femei

Trei pipe mici, trei splendide lulele

Ghitara şi icoana din Sidney.

Când fumegă vreuna dintre pipe

Colaci de indigo sub lună plină,

Mă poartă fericirea peste clipe

Şi marea către lumea ei divină.

Îmi cad în gând popasurile sfinte

De viaţa mea legată de-orice port;

Şi-atâtea puerile jurăminte

Dintr-un trecut de multă vreme mort.

Iar când ghitara-mi plânge anii-n strune

Şi chipuri dulci prin minte-mi trec în goană,

De visuri copleşit ca prin minune

Genunchii mi se frâng către icoană.

Căci ştiu că-ntreg norocul mă răsfaţă

Cu doruri noi ce prind să se-nfiripe;

Şi-mi port aşa pe mări pribeaga viaţă,

Ghitara, o icoană şi trei pipe.

August 1945

––––

AL NOUĂLEA VAL

-Inscripţie pe un tablou de Ivan Aivazovski-

Vârtej de culoare pe-albastru marin

În tonuri de umbre cu spumă.

Sub ceaţa de ocru – un trăsnet carmin

Străpunge o zare de humă.

Coline-n năvală cu fruntea pieziş

Şi verde smarald pe sub poale

Tresaltă o clipă să verse prundiş

’N-adâncul ce vrea să se scoale.

Un munte de cioburi căzut în abis

Noianuri de undă-ncruntată,

Furtună de gânduri cu frică-a deschis

Eternul de apă sărată.

Genune şi haos în tonul închis,

Sienă în togă de groază

Crispată, speranţa scorneşte un vis

Ca setea-n deşerturi – o oază.

Tentacole de spaimă cu gând blestemat

Sub furie-nghit întreg largul,

Sleit se tot zbate în grup încercat

Strângând la piept puternic catargul.

Haotic, sinistră, în scrâşnet turbat,

Pierzania se-nalţă ca mal

Şi ţipătul vieţii se stinge furat

De cel de al nouălea val.

Octombrie 1962

–––––––

DE – AŞ FI…

De-aş fi rapsod rătăcitor

În viaţa-mi solitară,

Ţi-aş tot cânta cât mi-e de dor,

Pe strune de ghitară.

De-aş fi al versului poet,

Ce-şi plânge trist iubirea,

Ţi-aş scrie-n noapte un sonet

Şi-aş alina mâhnirea.

De-aş fi zefirul călător,

Pe-a vântului aripă,

M-aş strecura prin sâni uşor

Şi-aş zăbovi o clipă.

De-aş fi parfumul unei flori,

Te-aş îmbăta, iubire;

Şi trupul tău, plin de fiori,

L-aş săruta-n neştire.

De-aş fi al mărilor corsar,

Eu te-aş răpi pe viaţă;

Şi-aş colinda pe mări hoinar,

Eu sclav, iar tu o hoaţă.

De-aş fi…dar nu sunt nici corsar,

Nici floare parfumată,

Nu sunt poet şi nici hoinar,

Nici dragoste furată.

Nu sunt decât un muritor,

Ce speră şi visează;

Un suflet trist şi călător,

La poarta vieţii trează.

Un suflet regăsit pe cer,

Din lumea celor drepţi;

Un strop al vieţilor ce pier,

Ce roagă ca să-l ierţi.

Să ierţi un suflet chinuit,

Ce-n viaţa-i trecătoare,

A îndrăznit şi te-a iubit

Ca pe-o sublimă floare.

Iunie 1975

––––––

AVERTISMENT

S-a întâmplat pe mapamond

Cu nopţile stelare,

Cu cer senin şi soare blond

Cu viaţa toată-n floare.

În clipa-aceea pe pământ

Indiferent de rasă,

Indiferent de legământ,

Indiferent de casă,

Toată suflarea de pe glob

Din aer şi din apă,

Tot ce este al vieţii bob

Ce-n pârgul vieţii crapă,

Trăia ca orice muritor

Ce speră şi visează;

Muncea din greu, iubea cu dor

La poarta vieţii trează.

Atunci, în pampas pe-nserat,

O mamă fericită

Năştea pe câmp primul băiat

În miriştea-nverzită.

În clipa-aceea fiind flămând,

În jungla seculară,

Un pui de tigru nu prea blând,

Prindea o căprioară.

În Caracas, un spărgător

Cu stil şi de elită,

Devaliza cu mult umor

O bancă mult vestită.

În Rămânia, prin Ardeal

Soseau în şir cocorii;

În eleşteul de sub deal

Se cuibăreau prigorii.

La umbra deasă-a unui pom

Sub ochii cruzi ai dramei,

Tot gângurind, un pui de om,

Sugea la sânul mamei.

Pe-oglinda lacului Baikal,

Trăgeau la plăşi pescarii,

În jurul focului pe mal

Cântau în cor ţiganii.

În cimitirul Veronez

La crucea Julietei,

Doi amorezi şopteau un crez

Jurând pe crucea fetei.

Şi tot atunci, la Gibraltar

Doi bătrânei, cu laur

Păşeau sfios spre un altar,

La nunta lor de aur.

Atunci, pe cer a apărut

Ciuperca blestemată;

Şi tot atunci a dispărut

Peleta vieţii toată.

În clipa stop, un schizoid

Cu mintea sclerozată,

A declanşat un genocid

Cum n-a mai fost vreodată.

Un simplu gest necugetat

De bestie umană,

În cremator a transformat

Planeta pământeană.

Atunci, la ora post sincron

S-a apăsat pe un buton!

Vestitul hoţ n-a mai furat;

Cu bani cu tot s-a estompat.

Puiul de om nu a mai supt,

Căci firul vieţii i s-a rupt.

Puiul de tigru n-a mâncat;

Vânatul s-a dezintegrat.

Femeia mamă n-a născut.

Nici pruncul soare n-a văzut.

Bătrânii nu au mai nuntit;

În cer, pe veci ei s-au unit.

Romeo nu a mai jurat,

Julieta nu l-a sărutat;

Cocorii nu au cuibărit,

Prigoriile n-au mai clocit;

Pescarii n-au mai pescuit

Ţiganii n-au mai dănţuit:

Nici lac, nici peşte n-a rămas,

Nici câinii şatrei de pripas;

Nici cuibul crimei n-a rămas,

Nici geniul morţii ce-a fost as;

Nici soarele n-a mai asfinţit,

Nici luna n-a mai răsărit.

De ce?

De ce acum pe continente,

Sunt peste tot doar armamente?

De ce?…

De ce?…

De ce?…

Acum, când nu e prea târziu

Distrugeţi înarmarea!

Acum! Când totul mai e viu,

Opriţi exterminarea!

De nu, pe-acelaşi mapamond,

Va fi o noapte oarbă;

Va râde moartea-n primul rond

Şi viaţa o s-o soarbă.

Iunie 1982

––––––-

DILEMA

(Parodie versificată a poemului lui Nichita Stănescu)

Dacă te-aş prinde într-o zi

Şi-n talpa ta, pură fecioară,

A mele buze le-aş lipi

Într-u sărut ce te-nfioară,

Ce-ar fi?

Ai călca strivind iubirea

Ca pe-o gâză oarecare?

Ai pleca lăsând mâhnirea

Pe a dragostei cărare?

Oare?

Sau, sorbind a mele şoapte,

Precum briza mării vântul,

Ai păşi în vârf, pe poante,

Ca să nu-mi striveşti sătutul?

Poate!

Aprilie, 1983

–––––––-

PERLA VIEŢII

-poem antirăzboinic-

Pe firmamentul necuprins

Al bolţii siderale,

În jurul soarelui încins

Sub razele astrale,

De pe vremea veşniciei

Tot hoinărind prin stele.

În virtutea inerţiei

Plutesc nouă mărgele.

Mai mari, mai mici, apar, dispar,

Rotindu-se într-una;

Dar în clasorul planetar,

O perlă e doar una!

E simbol proslăvit în vers,

E sevă şi e vlagă;

E perla vieţii-n univers,

E Terra noastră dragă!

Ce nu găseşti la nici o stea

Şi nici la opt surate,

Mărgica noastră le avea,

Din vremi îndepărtate.

Avea căldură ce-a rodit

Pământ udat de mare;

Avea lumină ce-a-nflorit

Al vieţii pom sub soare.

Şi apăru pe-al scării timp,

Maimuţa şi-apoi omul;

Iar mai târziu, zei din Olimp,

L-au botezat cu focul.

Al vieţii val a invadat

Târându-se-n milenii,

Civilizaţii ce-au format

Popoare şi imperii.

A rezistat bătut de vânt,

Sfidând până şi timpul,

Piramidalul sfânt mormânt,

Având drept paznic Sfinxul.

În Babilonul milenaar

În ceruri suspendate,

Grădini cu-arome de nectar

Împodobeau palate.

Mai e şi zidul chinezesc

Ce-n vreme şerpuieşte;

Hotar de ţară-mpărătesc

Ce azi mai dăinuieşte.

Şi azi castele sunt pe glob

Şi opere de artă;

Şi astăzi omul este rob

Al vieţii ce nu iartă.

Nu iartă cerul ce-i smolit,

De fum scuipat din coşuri;

Şi nici pe cei ce-au otrăvit

Şi apa din adâncuri.

Avem şi noi un Ermitaj,

Big-Bangul şi Florenţa;

Avem. Dar nu avem curaj

Să-nvingem violenţa.

Sub semnul crucii, Ku-Klux-Klan

Stigmatizează omul;

Iar mafioţii an de an,

Legiferează drogul.

Dar pomul vieţii încărcat,

Cu fructele iubirii

Ne dă mereu un rod bogat

Sub bolta fericirii.

De moare unul, doi trăiesc

Şi-mbătrânesc cu toţii:

La rândul lor, copiii cresc.

Şi leagănă nepoţii.

Dar jungla vieţii-a dăruit

La unii bogăţia;

Din ce-a rămas, a împărţit

La ceilalţi – sărăcia.

Avem magnaţi şi cerşetori

Şi câini cu guvernantă;

Avem pungaşi şi muncitori,

Şi societate-naltă.

În timp ce unii huzuresc

Având palate-o droaie,

Mai sunt din cei ce se hrănesc,

Tot zgândărind gunoaie.

Avem cocioabe şi tripou

Şi rampe de lansare;

Avem şi blocuri şi ghetou,

Şi mâţe milioane.

Şi mai avem ceva de preţ,

Ceva inestimabil;

Ceva zburdalnic şi isteţ,

Şi inimaginabil.

Ceva micuţ cu părul creţ.

Ce creşte fără teamă:

Ceva gingaş şi iubăreţ,

Ceva ce spune:Mamă!

E mugur sacru ce-a plesnit

Pe ramura în floare;

E perla vieţii ce-a păşit

Tot gângurind sub soare.

E pruncul meu, al tău, al lui!

E schimbul meu de mâine;

Să nu dăm pruncii nimănui,

Chiar de n-avem nici pâine.

De-s galbeni, albi sau măslinii,

Să-i creştem toţi în pace;

Ei se vor duce-n galaxii,

Şi-oraşe noi vor face.

Dar mai avem. Ceva cumplit

Cu iz de-ngropăciune;

Ceva ce globu-a îngrozit

Şi-a vieţii raţiune.

Un holocaust nuclear

Ce-ameninţă pământul;

Blestem al ştiinţei planetar,

Ce nu concepe gândul.

E moartea celui însetat,

Ce-i la un pas de oază;

E spectrul morţii ce-a-nviat,

În toga ei de groază.

Avem pe orice continent

Rachete nucleare;

Avem spioni şi armament,

Şi baze militare.

Ciuperca magică avem,

Şi ne pândim cu ură;

Privind radarul aşteptăm

Cu sufletul pa gură.

Ei da! Avem şi aşteptăm

Secunda mult râvnită;

Butonul ca să-l apăsăm,

În clipa sorocită.

Un joc macabru şi stupid,

Un joc ce nu se-nvaţă;

Un joc al celor ce ucid,

Jucându-se de-a viaţă.

Un glob întreg de muritori

Legat de-un fir de aţă;

Ruletă fără jucători,

Având drept miză – viaţă.

De-i peşte, pasăre sau om,

O inimă pulsează;

De-i floare, grână sau e pom

Sub soare fecundează.

Atunci, de ce ne înarmăm,

Când viaţa-i o sclipire?

De ce atunci, să-nmormântăm

A globului iubire?

V-aş întreba, dragi consăteni,

Din era nucleară:

Vreţi pace între pământeni,

Sau noapte glariară?

Vreţi Terra mistuită-n foc?

Sau…pâinea de pe masă?

Vreţi genocid şi unda şoc?

Sau…liniştea din casă?

Voi, mame dragi, şi voi bunici,

Ce vă iubiţi nepoţii;

Vreţi să-i vedeţi cum cresc de mici?

Sau…Nu!… Să nu-i dăm morţii!

De rupi o floare nu-i păcat,

În loc tot floare creşte;

De moare-un prunc nevinovat,

O mamă îl jeleşte.

Şi-atunci, să-mi spuneţi, dragii mei:

Cu ce-am greşit noi oare?

De ce mai sunt pe glob pigmei,

Ai morţii nucleare?

De ce savanţii psihopaţi,

Stăpâni pe-a noastră soartă,

Cu ştiinţa morţii înarmaţi,

Ne vor planeta moartă?

N-ajunge oare ce-aţi făcut

Din Hiroshima lumii?

Când n-a rămas nici om, nici lut

Nici geamătul furtunii

Acum vreţi să-exterminaţi

O viaţă de milenii;

Iar Terra să o transformaţi

În pulberea tăcerii.

Aţi uitat, cu atâtea ştiinţe

De un proverb cu mult temei;

De sapi groapa altei fiinţe,

Vei cădea în locul ei.

De-aţi uitat sau nu proverbul,

Noi am vrea să vă uităm:

Să uităm până şi verbul

Ce conjugă: ne-narmăm!

Nu mai vrem crucişătoare!

Nici rachete pe pământ!

Vrem copii mai mulţi sub soare!

Noi vrem viaţă! Nu mormânt!

Să facem glastrele din căşti!

Şi din grenade călimări!

Să fie viaţa ca-n poveşti!

Şi PACE-n cele patru zări!

Martie 1986

–––––––––

SCRISOARE DE DEPARTE

Dragă mamă, sărut mâna,

Sărut cerul şi ţărâna,

Ţării mele părăsite,

Pentru doar un blid de linte.

C-am plecat de capul meu,

Neştiind că-mi va fi greu.

Am fugit în ţări străine,

Şi-am crezut că va fi bine.

Am plecat după noroc

Şi-am ajuns un sărăntoc.

M-am lăsat îmbrobodit

Şi de vorbe amăgit.

Lăsai casă şi ogradă

Iar acuma dorm în stradă.

Lăsai laptele de oaie,

Iar acuma scurm gunoaie.

Am lăsat şi trai şi muncă,

Şi-acum câinii mă mănâncă.

Cugetul mi-e măcinat,

Sufletul împovărat.

Singur cuc printre străini

Ca o floare printre spini.

Frunză moartă călătoare,

Pe a timpului cărare.

Vagabond cu cărţulie

Şi şomer fără simbrie.

Ce n-aş da, măicuţa mea

Să mă fac o rândunea,

Şi-ncărcat cu doruri multe,

Să-mi iau zborul cât mai iute,

Către ţara mea iubită,

Cu belşug împodobită.

Ah, măicuţă, cât aş vrea,

Să mă-ntorc în ţara mea;

Să mă-ntorc în orăşele

Că mi-e tare dor de ele.

Şi mi-e dor tare de mare,

De păduri şi de izvoare,

De bunici cu-a lor fuioare,

De păşuni cu-a lor mioare.

De mireasma florilor,

De-ngânatul plopilor,

De căsuţele de lut

Printre care am crescut.

Ah, măicuţă, ce n-aş da,

Să fiu iar în casa mea.

În căsuţa cu pridvor,

Să te văd torcând fuior;

Să-ţi simt buzele pe frunte,

Mângâierea de părinte.

Sub privirea ta cea blândă,

Să adorm uşor în tindă;

Mă trezească zorile

Şi privighetorile.

Să fiu vesel, fericit.

C-am găsit ce-am părăsit.

Să fiu om precum am fost,

Şi să ştiu că am un rost.

Să-ţi sărut părul cernit

Şi pământul mult dorit.

Îţi promit, măicuţa mea,

Că-ntr-o zi vei revedea

Pe Ionuţ al tău iubit,

Ce în viaţă a greşit.

Am greşit şi-am pătimit,

Dar acum m-am lecuit.

Decât slugă la străini,

Şi flămând, cu bani puţini,

Mult mai bine-i om cinstit,

Şi în ţara ta iubit.

Şi pe jos de voi porni,

Tot la tine voi veni.

Să mă cerţi de ce-am făcut,

Şi să ierţi un renăscut.

Până-atunci, al tău Ionuţ,

Ce cândva a fost prostuţ,

Te sărută cu mult dor,

Şi-ţi urează-n viitor,

Sănătate, viaţă lungă,

Inima să nu-ţi mai plângă…

August 1989

––––––––

VERIGHETA

În prag de toamnă ruginie,

Cu frunze moarte, călătoare,

Ai dispărut în veşnicie,

Păşind spre moarte pe cărare.

Uşor te-ai înălţat la ceruri,

Învăluită-n toga morţii;

Şi ai rămas pe veci, de-a pururi.

Stăpână pe destinul sorţii.

În urma ta rămas-au doruri,

Suspine, lacrimi şi-amintiri;

Cu ele mă trezesc din gânduri

Cu ele-adorm plin de-amăgiri.

La gâtul meu ca amintire,

Într-un lănţug e-o cruciuliţă

Şi verigheta ta, iubire!

La ea mă-nclin cu umilinţă.

Cât de curând, dragoste frântă,

La tine-n cer ne vom iubi;

Iar verigheta ta cea sfântă

Mânuţa îţi va-mpodobi.

Septembrie, 2008

STANISLAV LACOMCHIN, GALAŢI

24 SEPTEMBRIE 2010

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.