■ ŞTEFAN DORU DANCUS

Scrum

lucrez ca un sclav în românia
zi de zi construiesc
fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică.
zi de zi sunt invadat de europa
oră cu oră pierd betonându-mi versurile
înălţând baricade în propriul sânge

(peste 20 de ani)
fiul meu ridică pistolul
fiica mea se pierde în mulţimea
viermifugă a metroului.

(peste 30 de ani)
desigur, învins
mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi
de poezie scrise cu sânge
mă apără de frig şi arşiţă.
mai nou, europa vine la mine în vizită
sunt interesant pe post de sisif.
brusc, o baricadă cedează
într-una din jugulare
şi imediat apar hoardele ce dau foc
bisericii care sunt. Nu mai fug.

Scrum (II)

nu te uita la picioarele mele
am alergat atunci când Adam n-a mai putut fugi
nu te uita la degetele mele
le-am fumat că n-am avut ţigări
nu te uita la stomacul meu
nu i-am dat mâncare şi-a dispărut
sângele-mi este un Isus multicompus
sunt patronul Acestuia
pe El vi-L livrez când îmi lingeţi pantofii
pe el vi-L dau bonus atunci când
filmele de acţiune muşcă din carnea tot mai putredă
„soţul meu” – „soţia mea”
se îngaimă într-o limbă
asediată de cifre
aşa se nasc oamenii
aşa ne ascundem şi noi
pe patul de moarte – în veşmântul lor fragil
epuizant
acolo unde bătaia aripilor de înger
nu face doi bani
unde un ventilator electric
e mai binevenit decât respiraţia ta.

Scrum (III)

Am învins natura, i-am exterminat pe primitivii din junglă, am civilizat forţat credinţele barbare. Praf şi pulbere s-a ales de toate pe unde-am trecut cu reforma raţiunii noastre, numai pe bunul Dumnezeu nu L-am putut învinge, nu L-am putut ucide sau civiliza. Ne sfidează cu nepăsarea lui strigătoare la cer (care, culmea! în contra tuturor ştiinţelor, îi aparţine) faţă de bunele noastre intenţii de asimilare. Şi pentru că suntem atât de neputincioşi, bocim.
Seara, după ce ne bem laptele fierbinte afară, pe laviţa unei cabane dintr-un ţinut muntos, în liniştea deodată prea agresivă, ne uităm cu ciudă la stele: de ce nu putem controla totul? Acest orgoliu, ca o jucărie refuzată unui copil, ne bosumflă. Dintr-o dată vedem cât de amăgitoare sunt reîncarnările, puterile paranormale, spiritismul. Deposedaţi de micile noastre speranţe că suntem altfel, ne deplângem condiţia.
După week-end-ul pe munte, revenim în societate ca să ne batem, ca tot omul, cu pumnul în piept. Apoi, în următorul sfârşit de săptămână, neavând bani pentru altă ieşire pe munte, mergem la biserică unde, împreună cu societatea pumnului în piept timp de şase zile, bocim şi ne spovedim.
Din păcate, pe nimeni nu interesează cucernicia noastră din cea de-a şaptea zi. Iar acesta-i alt motiv excepţional pentru a ne văita în următoarea duminică.

Scrum (IV)

mi-e atât de greu să mai cred în ceva
să mai văd mişunând prin
cuvintele mele cratime solemne
această colcăială a ghilimelelor
acest furnicar de virgule ca nişte
şolduri verbale
ghearele care zgârie nepăsătoare
în senzaţia că sunt om – care
zgârie, zgârie până când ca o
palmă sculptată devin – cu amprente sub forma
izbăvitoare a semnului întrebării
pereţilor prăbuşiţi unul în altul
le-au crescut stalagmite – ugere de
vacă din care se hrănesc
atâţia oameni debusolaţi
– singurătatea în care se moare ori se împreunează aceştia –
coapsele tale pariziene
şi baletul mecanic al instrumentelor
de scris şi un exemplu bolnav psihic
şi poate enormele piane gravide
şi-ntr-una din aceste zile cafeaua invalidă
a descins în biroul unde ca o madonă
a prafului şi pulberii tronai
– nu ţipa lua-te-ar dracu – scrâşneam –
eşti tâmpită – geamul maltrata o stea polară
dobitoacă – te-aude vacarmul neuronilor
altora la ora asta deşirată şi ciuruită
de becuri – caseta goală/ eu gol schimbând-o/
granitul ce creştea termoizolant
pe scările apariţiei omului/ centrala
nucleară din mâini înnegrind
voluptatea de azbest şi una câte una
buzele tale tencuindu-mi pieptul
apoi arhipline pe burtă
apoi ancorându-se-n aer
şi dinamitând minereul frapant
din vocea ta, schimonoseala care sunt
iese afară ca dintr-un craniu furios
gata, culcă-te şi tu
mâine ne vom spăla de
creierele răspicate sau
ne vom spăla pe mâini
de toată această situaţie
închegată deja
şi abjectă

Scrum (V)

nimic din ce spun nu e mai mare
decât o furnică.
ea adună literele mele mici le depozitează
îi vor fi hrană la iarnă.
din obrăzniciile mele îşi face piloni
de susţinere pentru coridoarele minţii ei.

vine vremea să mă gîndesc şi la ea
– sclava insomniilor mele.
în pustie s-au dus iubirea arginţii şi gloria.
nu pot fi poetul genial şi mare
cât biserica
pot fi doar lepădatul în stradă
numărătorul de furnici
câte-o lacrimă topeşte metalul
monedelor aruncate de concetăţeni.

sunt singurul cerşetor sărac din România.

Scrum (VI)

dimineaţa soarele e apocalipsa
mă întorc pe şosele
strig disperat: „n-aveţi un ban? Îmi mor copiii de foame!”
mă întind noaptea târziu lângă soţie
mă pliez precum coada sirenei
numai pieptul meu în contact cu aripile ei de înger
îmi dau de ştire că sunt om – nimic altceva.
picioarele îngheţate n-au treabă
după după ce totul totul a fost spus
pe ziua aceea
am numărat arginţii soioşi ai trădării.
am aflat că sunt destul de bogat pentru ziua aceea.

aşa cum nu poţi opri o maşină ce huruie în noapte –
aşa să fie trupul ei.
adormită – gabriella e o biblie şoptită pe furiş.
cu picioare îngheţate nu poţi pleca undeva.
Magdalena aceea cu părul ei cu tot
a fost posibilă doar pentru unul.
eu trebuie să-mi povestesc povestea prin baruri
să spun cum e când ai picioare îngheţate, copii şi probleme.

Scrum (VII)

Asta ne îndepărtează de Dumnezeu: încrederea că ajutând într-o zi un nenorocit vom fi răsplătiţi „cu asupra de măsură”. Ideea tembelă conform căreia mergând regulat la biserică şi ţinând posturi, spovedindu-ne şi spunându-ne rugăciunile dimineaţa şi seara – avem acces oricând la cămările pline cu aur divin. Asta ne îngroapă – mulţumirea de sine.
Nu mai putem fi controlaţi de nimeni înafara noastră înşine, ne-am înfipt fiecare după puterile noastre în sistemul social, încercăm să ajungem pe cont propriu cei mai mari şi cei mai tari. Dacă suportăm scrâşnind un compromis, o facem narcotizaţi de gândul că va veni vremea când noi vom fi distribuitorii compromisului – alţii cei îngenunchiaţi.
Forfotind pe coridoarele sociale am învăţat să avem încredere în forţele noastre şi am renunţat la credinţă ca la un accesoriu depăşit al vestimentaţiei cotidiene. De fiecare dată când reflectăm asupra acestor lucruri ne găsim o justificare confortabilă: nu pot schimba eu lumea de unul singur.
Uite-aşa ne grăbim sfârşitul, aşteptând ca altcineva să facă primul pas iar când această optică lenevoasă dă rezultate, ne alăturăm celor ce-l batjocoresc pe acel ipotetic „altcineva”.
Poate că observaţiile de faţă par naive, poate că eu, scriind aceste rânduri, sunt primul care fac vocalize în imensitatea corului societăţii. Am un avantaj, totuşi: îmi recunosc neputinţa de-a schimba lumea, nu mă ascund după deget, precum zilnicii lătrători.

Scrum (VIII)

cineva mă caută

nu mihai dumitru gheorghe napoleon hitler ioan mircea iustin

Dumnezeu ori diavolul

cineva imprecis ca nopţile de beţie în care trebuie să fiu “tata”

ca averea pusă la picioarele fetei mele

când am câştigat procesul

şi-a rămas mă-sa cu zugravul petre

eu scriitorul ofeream altceva

un bloc de pe care te poţi arunca de pildă

acum am rămas cu scrisul

ea cu muzica aia impersonală cu exmatricularea din şcoală

(credeam că va fi mai repede trimisă şi altundeva

la casa de copii la handicapaţi la neterminaţi necenzuraţi etc.)

directorul spumegă şi acum amintindu-şi

de nopţile în care trebuie să fiu “tata”

uneori e bine să fii scriitor

mereu ai o sticlă

pe jumătate goală

sub un pod

o fiică să facă trotuarul

un fiu să-ţi fure pâinea de mâine

să te întreţină cu acest vis

toată viaţa lor

şi când mori – să dispară şi ei

ca nişte vieţi ale tale

prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi

Scrum (IX)

dintr-o dată
Coborâtorul m-a luat de mână
atât mai aveam
o treaptă până la El
momentul era ca un trup aruncat
de viu în crematoriu.
nici o voce nu zgârie
suprafaţa lucioasă a mileniului III.
adidaşi plini de noroi
pacostea ce am devenit pentru uşi închise
40 de zile de post în ideea că voi fi martir
abzeţerul ce taie în carne vie
sătul de cărbunele memoriei
trufia valoarea speranţa copiii soţia.
nici o împuşcătură bruscă
nici un cuţit în spate pe o străduţă întunecată
doar acest curajos Dumnezeu
coborând o treaptă pentru mine.

Scrum (X)

strânge-mă-n braţe tare
– aproape s-a rupt în două
foaia pe care scriu. strânge-mă cât
poţi de tare-n braţe
lumina roşie din drumul
meu oraş judeţ ţară continent
din lumea asta
e grupa mea de sânge.

Scrum (XI)

era tristă când am trecut
cu pas de poet
pe lângă mica firmă de flori
îmi dădusem toţi banii pe vodcă
i-am citit o poezie care începea aşa:
„genunchii tăi iubito
clepsidre mate prin care numai eu văd
cum se scurge ţărâna
pământul de flori ţi-a ajuns până la glezne”
m-a crezut
două aripi au încolţit în terenul fertilizat cu
ore de puşcărie şi scrum de ţigară.

azi în timp ce ea admira căderea trupului
meu de pe bloc am şoptit:
„uită! strigă ultima mea creastă de munte
pământul pentru orhidee până la mijloc ţi-a ajuns
pământul pentru cactus
pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea
Isus în primele zile”
nu i-am putut adulmeca ultima privire
aşa am devenit celebru eu, Meşterul Manole

Scrum (XII)

aproape că nu m-am născut

aproape că sunt asfaltul pe care tinerii poeţi calcă trufaşi

cât amar! strig de sub tălpile lor

cât alcool câte ţigări câtă cafea

am adăugat eu trupului ce zace sub voi!

femeia îmi stă la geamul blocului

precum gratiile unei închisori a uimiţilor

– aş vrea să-i spun că am strâns cei 30 de arginţi

dar se aude o sirenă

ambulanţa poliţia atacul aerian

începe călătoria

cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie

la spital ori în război – aş vrea să-i spun

şi tocmai acum cineva mă culege

din şanţul unde am zăcut, beat, toată noaptea.

Scrum (XIII)

a fost de-ajuns o ploaie

pentru a-mi scutura aripile în piaţa publică

un taxi a trecut peste ele

priveşte cum creşte iarba iubito

şi penele îngerului meu păzitor

sau chiar ale mele

căci nici unul din noi nu mai ştie care şi cine este.

povestea aceasta păzeşte cele două cadavre

locatarii ies în stradă

– vine poliţia, fugiţi! n-am fost martor, strigă

un bătrânel adus de fiul lui la oraş

– au murdărit şoseaua! croncăne sulemenita de la etajul unu

– au adus presa pe noi! scrâşnesc infractorii

din spatele tomberoanelor

medicii legişti măsoară şi iau probe.

vine întunericul iubito

e un frig ca un polizor ce se sparge

în mijlocul turaţiei maxime

Sfântă Maria, pentru noi roagă-te!

Scrum (XIV)

ce departe sunt nopţile cu zăpadă

cădeau fulgi narcotici pe carnea noastră fragedă

şoseaua becurile oarbe fusta de piele

azi fiecare gram de vin

are o armată de impostori în soldă

fiecare centimetru al ţigării fumată în fugă

e mitraliat de mercenarii insomniilor mele

până şi în cafeaua dimineţii colcăie trupele de comando

limbile omenirii mi s-au înşurubat în inimă.

de acestea sunt animat acum

afacerile cu ele mă fac viril şi neîndurător

nu credinţa

nu veşmântul tău subţire

nu mai ninge în românia

Scrum (XV)

ar fi mai în regulă de n-aş fi aici

ca un semiîntuneric pe lângă trupul tău,

revărsat pe fiecare centimetru pătrat al epidermei tale

dar sunt şi nu-i bine cum te-am minţit.

în staţia peco unde-am stat la cafea

două femei în vârstă mi-au observat palmele străpunse

– ajutor! e aici! vine sfârşitul lumii!

casiera a zis că e semn divin

abia atunci mi-am simţit cununa de spini.

nu mai merită să merg la bucureşti

să-mi spună ei cât i-a costat revoluţia.

uite, deşi nu te-am minţit bine

e mai bine să fiu penumbra fiinţei tale

după ce un om de nimic

abia ieşit de la casa de nebuni

a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco.

Scrum (XVI)

nu te ascunde după chipul meu,

nu mai suport pădurea gramaticală a nervilor tăi.

nu te mai pun la capătul propoziţiilor

nu mai eşti ghilotina interogativă

chipul tău n-are rost în spatele chipului meu

sărutându-mi zi de zi coloana vertebrală.

ia mătura făraşul ligheanul cu apă

şi deretică în camera fetei noastre

care astă noapte a aflat ce e marijuana

apoi în a fiului nostru

care ieri s-a îmbătat prima oară

apoi în cea a noastră şi nu,

nu uita să-ţi iei obrajii înlăcrimaţi

din spatele chipului meu

trebuie să merg în oraş să fac afaceri

să plătesc apa lumina şi gazele

cum să mă arăt aşa între concetăţeni?

păstrează-te pură până mă voi întoarce victorios,

voi lăsa pielea de vierme în scara blocului

căci şi mâine voi avea nevoie de ea.

păstrează-ţi chipul, iubito

în noaptea asta curba oboselii va ţâşni brusc

de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna în spate.

Scrum (XVII)

am început să cad în inima mea

e dureros, domnilor

nu poate o inimă să încapă un trup de om

unii spun că am băut şi am fumat prea mult

că prea multă cafea pentru creier

nişte prieteni m-au părăsit

alţii m-au duşmănit în epoca asta literară

e dureros domnilor să stai în inima-ţi,

să-i asculţi tot mai tragicele bătălii cu aerul

să plângi pentru viitorul ei ambiguu,

pentru clipa în care aerul, învins,

va părăsi definitiv câmpul de bătaie.

e cumplit, oameni buni, să ţipi ca un copil

în pântecele mamei că vrei afară

că ai cărţi frumoase de scris

că ai de cântat melodii inexplicabile deocamdată

că ai de arătat lumii înconjurătoare

câteva sculpturi nemaivăzute etc.

oameni buni, într-una din încăperile

inimii mele plâng pentru voi,

nu voi şti niciodată cui vă las.

Scrum (XVIII)

Înjurătura de faţă e conştienţa mea

– acele de seringă m-au uitat –

astăzi lacrimile au căzut în zadar

ca şi cum ai face la toaletă

întreaga-mi putere a luat ţeapă

ba de la ceauşescu ba de la şefii literaturii române

ba de la prieteni ba de la cei ce-mi erau împotrivă.

există şi alţii ce spun că sunt un mare poet

ei aşteaptă la capătul drumului să le semnez acte

să fie siguri că am murit şi-mi pot valorifica opera

după regula de basm a zilelor noastre.

nu te poţi pune contra acestora

îţi vor supravieţui

vor face din cuvintele tale aliment nutritiv pentru ei

şi copiii lor.

fac tot ce se poate face

public în reviste scot cărţi de poezii şi de proză

merg la TV şi la radio

mă arăt prin locuri prin care trebuie să fiu văzut.

pentru ei, cei ce mă vor vinde.

paharul s-a umplut

closetul s-a închis.

cineva a obosit să rostească:

„acesta este trupul meu – acesta este sângele meu”

Scum (XIX)

am câştigat ceva iubind atâtea fete şi femei

respirând culorile blândelor ceaşafuri.

iubirea lor adevărată n-am aruncat-o

am tot încărcat-o pe umeri.

abia subteranele minelor din Motru mi-au frânt

omoplaţii ce tindeau să zboare

să fie aripi spre ele, uitatele.

ce şi cui să fi cerut iertare pentru curvie

când mă furasem lui Dumnezeu,

când aceste fete şi femei erau

cel mai potrivit adăpost în faţa mâniei Lui?

nicăieri nu mă mai pot ascunde

din această dimineaţă iadul e pe pământ

iadul e curbura literei în care mă ascundeam deunăzi

iadul este ziua dumneavoastră în care mergeţi la seviciu,

noaptea în care vă împreunaţi din obişnuinţă.

iată-mă, Doamne, aici sunt, Ţi-am adus o desagă

de crearşafuri frumos mirositoare,

hai să le spălăm amândoi

ori şi numai eu singur

să demonstrăm odată pentru totdeauna

că bărbatul trebuie să fie legat de o singură femeie

nu de adăposturi în care se presupune mereu că Te ascunzi.

Doamne, şi cât Te-am iubit!

Scrum (XX)

cea mai perfectă crimă e războiul, cea mai perfectă sinucidere

e războiul. maşina de scris pe care lucrez

e opera unor bătrâni scrântiţi ce n-au avut nimic de pierdut.

emoţiile lor paralitice au însemnat numai tranşee. cu puţele în derivă

cu protezele dentare în fălci cu unul din picioare remediat eroic

ei stau pe fotolii la televizor exclamă încântaţi: uite cum explodează

uite cum mor ăia!

maşina mea de scris n-are litere

bate pe hârtie doar extazul unor visători

care au respectat ordinul şi ne-au împuşcat.

orgasmul lor e lovit de literele mele

în plină activitate antiaeriană.

de n-ar fi ei am putea trăi omeneşte

însă ei sunt cei ce ne aprind lumânarea la căpătâi.

cu o simplă încruntare a sprâncenelor

ei fac televizorul să strige în gura mare: Foc!

şi cădem ca nişte anarhici fraieri.

a doua zi e sărbătoare noi suntem morţi

ei vin cu pieptul plin de decoraţii să ţină cuvântări

ei vorbesc despre glorie şi arme nepoţilor

fără a le spune că au avut părinţi

ei afirmă că scaunele cu rotile sunt preferabile

mersului pe picioarele tale

că bunicii trebuie să crească nepoţii

(să devină şi aceştia o generaţie plină de progenituri

pe care tot ei, bunicii, o vor lăsa fără părinţi).

părinţii mor în lupte fără egal

ca o fleandură-n vânt, steag şi cârpă eroică

ei sunt copiii noştri, cei ce ne-au confirmat eroismul,

spun bunicii, crescând încă o tură de părinţi.

stau la televizor şi spun: Foc! Foc! Foc!

emoţionaţi pişolcoşi şi câcăcioşi

unde eşti nepoate? hai că mi s-a umplut oliţa

dacă vrei să fii erou

începe prin a-ţi ucide părintele

nu asculta poeţi precum tată-to ăla cretinu

care mereu a cerut pace

şi-a ajuns într-un şanţ alcoolic

hai şi du oliţa la budă

noi suntem etalonul, noi suntem gloria

uită-te la TV şi pe internet, noi te-am făurit

nu părinţii nu dumnezeu nu diavolul

numai noi te putem învăţa drumul

către „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.

renunţă la poetu ăla prima dată

du-mi oliţa şi apoi te vom face general

peste scârnăvia asta de lume în care

dacă n-ai medalii şi diplome – ajungi ca tată-to, în şanţ.

noi suntem unitatea de măsură a puterii

nu soţiile dezbrăcate şi gingaşele lor şoapte

nu plânsul după tatăl tău – martirul.

dă-l în mă-sa de victimă

vezi mâna mea lipsă? da picioru ăsta pierdut în ultimu război?

vezi-l? taci, şi când vei ajunge ca mine

îţi voi face cadou toate medaliile mele

vei fi mai erou decât mine

cel ce am tăiat zeci de picioare

până mi-a fost tăiat al meu la spital.

o căpiţă de medalii şi distincţii te acoperă de-acum

dragul meu – o claie de tuburi de cartuşe.

aşa te vreau, fă-mă să fiu mândru de tine,

ucide!

plin de noroi, Isus a ieşit din şanţ

a început să spună ceva:

eu sunt

tu eşti… etc.

poetu ăla!…

l-am împuşcat fără remuşcări eu, eroul.

maşina de scris a început să bată

citesc ce am scris până acum

iar inima doare

de parcă n-ar mai fi a mea

parcă pe ea se bat, cu tuş modern, literele acestea.

(Va urma)

Scrum (XXI)

ei tot asta ziceau

să-mi iau versurile şi să plec

ei erau cei mai buni critici de artă

cele mai perfecte căi înaintea pierderii conştiinţei.

era greu să mori cu ei alături, salvatorii.

eu sunt încă în şanţ, strigam

tocmai mi-am împuşcat adversarul

eu cui rămân?, şi se-ndepărtau de mine ca de-un ciumat

de parcă n-ar fi ştiut pe cine-am ucis.

eu în Isus am tras, cretinilor,

aş fi strigat

pe El L-am ucis mortal domnule general

acum daţi-mi gradele promise

daţi-mi vila pe coasta de azur daţi-mi banii valuta!

până la urmă am luat cadavrul acela

şi l-am îngropat unde nimeni n-ar fi bănuit.

mama şi tata, fraţii şi surorile vin anual

în ţintirim şi se roagă pentru fiul căzut în irak.

se roagă cu putere să fiu iertat de maşina mea de scris.

lacrimile lor udă osemintele lui Isus – El e stăpân pe-acolo.

am încurcat-o, fraţilor, mi-am greşit mormântul,

iar va veni vreun general să mă caute

poate dă de Hristos în mormântul soldatului necunoscut

şi-L va face şi pe El erou

(Nu va mai urma)