NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ ŞTEFAN DUMITRESCU

POPORUL ROMAN

  

Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare !

 

1970

 

BRÂNCUŞI

 

Şi-nvăţătorul neamului cum trece

Înalt ca Dumnezeu prin sate

Şi se lumină curţile de dânsul

Şi zările înnegurate .

 

 

DOAMNE, TATĂ CERESC,

ADÂNC TE  STRIG !

 

Tată ceresc

Stâlp gros şi nesfârşit, Împărătesc!

De durere şi amărăciune

Îmi e inima neagră ca  o noapte nesfârşită

În mine. Că nu-ţi pot spune.

Îmi vine să urlu

Ca un câine a morţiu. Îmi vine ameţeală,

Mă prăbuşesc prin mine.

Ca într-un hău. Îmi vine să nu mai fiu.

Ce-ai avut, Doamne, cu mine ?

Atâta adâncă suferinţă

Mi-ai dat. Şi ruşine.

Am îngenuncheat. M-am înconvoiat.

Şi Te-am rugat. Ştii bine !

Treizeci de ani

Să mă ajuţi.

Îmi sunt plămânii

Uscaţi şi muţi

Gelatinoşi şi noroioşi.

Creierii parcă mi-ar fi

De durere,  venin.

Doamne, Tată ceresc

Dacă  îmi eşti Tată şi nu altceva.

Nu mai pot.

M-aş spânzura.

Aş jeli o mie de ani

Şi aş urla

Ca un câine la lună.

De ce mi-ai dat, Tată, atâta durere

Parc-ar fi munţi, Oceane.

Şi ere !

Că se scurge carnea pe mine.

Îmi crapă oasele

Ca varul. Ştii bine.

Se încheagă negru

Sângele în mine.

Să loveşti în părinţi.

De durere îmi crapă

Mineralul din oase

Smalţul din dinţi.

Nu mai pot.

Hohotesc !

Nu mai pot ! Înţelege-mă.

Mai bine nu mă năşteai

Părinte Împărătesc.

Umilit. Ud tot.

Risipit şi netot.

Un urlet sunt.

Nu mai poooot !

Doamne, Tatăl meu ceresc

Mileşte-Te de mine,

Mireasmă de afine !

Turlă de mângâiere

Şi lumine.

Iartă-mă !

M-ai pedepsit destul.

Sunt chisăliţă

Şi sânge,

Mi-e sufletul strivit.

Un strat de cioburi

Ca un sul.

Nu mai pot, Tată, Tată !

Mai iartă-mă încă o dată!

Treacă şi paharul acesta

De la Tine.

Cum trec turmele pe dealuri.

Şi luna printre nouri,

Şi roiurile de albine,

Şi gândurile, atunci când mori !

 

Auzi-mă, Tată ceresc,

Cum mă frâng

Cum îmi pierd minţile.

Şi înnebunesc,

Cum urlu

Şi cum hohotesc !

 

 

 

VIS CU MIHAELA

 

Şi mergeam pe pământul acela atât

de pustiu şi de straniu de parcă

mergeam printr-un vis printr-un cosmos ţipând

printr-un fel de ninsoare tot mai săracă

 

Şi strigam de pe-un Munte antic

femeia aceea ce-n zări se ducea

printr-un vis ca şi cum o lumină

o lumină ce fuge nebună de ea

 

Şi strigam si plângeam şi treceam bubuind

prin vântul acelui univers prăbuşit

vântul se lua însuşi pe sine spre-adâncul

lumii aceleia din care-a venit

 

Doamnă, strigam, si vântul mă lua

eu pluteam ca un aer sinistru pe lume

după Doamna aceea ce-n zare pierea

pe-o câmpie ce n-avea nici formă nici nume

 

Şi strigam tot mai stins şi mai stins

şi pierdut prin ninsoarea străină

ieşeau morţii lumii la porţi

cu sufletu-n mâini ca un fel de lumină

 

Şi-auzeam un suflet ţipând

tinere palid te-ntoarce din drum

femeia aceea e-o umbră din veci

şi-n veci ea nu este nicicând şi nicicum .

 

 

NASTEREA POETULUI

tatălui meu , Nicolae !

 

Venea sufletul de departe

Doamne, să mă opresc la această casă

cu mâinile arătă pântecul

mă aşteaptă sânge şi miere pe masă

 

Ieşi o femeie frumoasă la poartă

Doamnă, venim de pe drum obosiţi

adăpostiţi-ne pentru o noapte

şi cu lumină binecuvântată să fiţi

 

Şi doamna-i purtă pe o stradă

întunecată şi luminată

cântau pietrele-n ziduri şi acoperişurile

şi plutea un miros de carne arsă de fată

 

Trecură apoi printr-un parc

fiare flămânde îi luminau cu ochii din cuşti

acum trebuie din fiecare

suflete câte o gură să muşti

 

După ce se îndestulă sufletul porniră

mergeau pe o câmpie îmbrăcată în zale

trebuie acum să ari această câmpie

şi s-o semeni cu lacrimile tale

 

 

Începu sufletul să are şi să semene

pe întuneric pe ploi şi pe vânt

îşi punea sufletul mâna la gură

Doamne, cum miroase a carne de om acest  pământ

 

După ce sfârşi munca se făcu lumină

însă o noapte mare mergea înaintea lor

ajunseră sub un tei înflorit

Doamnă, de atâta trudă eu am să mor

 

Şi se întinse jos să se culce

Însă Doamna îl zori mai departe

treceau acum peste un pod

care marea în două câmpii o împarte

 

Acum trebuie să pritoceşti marea

plângând sufletul se apucă de pritocit

o lumină mare era în văzduh

abia termină munca la asfinţit

 

Doamnă, nu mai ajungem o dată

acum ziua mergea în faţa lor

să ajungem o dată acasă

îmi e dor de tine, Doamnă, mi-e dor

 

Şi mergeau pe un câmp de zăpadă

sufletul tremura şi plângea

trebuie acum să topeşti întinderea

de zăpadă cu răsuflarea ta

 

Doamnă, gheaţa e până-n adâncul pământului

cu cât o topesc cu atât coborâm

în timp ce deasupra noastră aburii îngheaţă din nou

în curând în centrul pământului o să fim

 

 

Stinge acest foc cu picioarele porunci

când ajunseră în adâncul pământului

dansând îşi turna cenuşă în păr

şi cânta în lumina vântului

 

Sufletul adormi greu istovit

în timp ce Doamna cânta şi dansa

dar Doamna-l văzu şi-l strigă

s-o vadă cum cânta şi dansa

 

Doamnă, nu mai ajungem o dată

trebuia să fiu a doua zi într-un loc

mă grăbesc şi de aceea te rog

opreşte-ţi trupul din acest joc

 

 

Doamna se opri şi-l privi cu uimire

o, tu eşti, dragul meu, o, tu eşti

sânt obosită mă voi culca în cenuşă

cât o să dorm tu să mă iubeşti

 

Se trezi frumoasa doamnă din somn luminată

el tot o mai iubea î neştire

îl bătu cu mâna pe umeri şi-l stropi

cu două lacrimi să-şi vină în fire

 

Doamnă, unde suntem strigă

şi ce-i în jurul nostru cu această ceaţă

doamna îi puse palma pe gură

acum trebuie să rozi pământul până la suprafaţă

 

Obosit mergea sufletul urmat de femeie

Doamnă, pământul acesta pe care-l mănânc

e carne de om dau de oase

cu cât înaintez din adânc în adânc

 

Iată acolo lacuri de sânge

pe care plutesc corăbii de oase

încărcate cu grădini suspendate

prin care se plimbă femei frumoase

 

Ajunse sufletul la un mormânt

şi deschizând mormântul ieşi afară

în zare se vedeau sate-nflorite

Şi cântau păsări a primăvară

 

Doamnă, ce lume e aceasta frumoasă

Să stăm puţin şi să ne odihnim

Dar doamna-i făcu semn din privire

Să pornim dragul meu să pornim

 

Mergeau plângând pe această lume

doamnă, nu mai pot îmi e greu

de cât timp călătorim noi aşa

de miliarde de ani dragul meu

 

Păsări treceau întruna pe cer

o cetate părăsită se vedea la răsărit

sufletul o privi cu uimire şi zise

doamnă, dar acesta e drumul pe care-am venit.


 

ÎNSPRE-NCEPUTUL LUMII

 

Mergeam pe lume cântând nebun

ieşea lumea la porţi orbitoare

eu treceam înainte mai trist

şi pierdut într-un fel de visare

 

îşi scoteau mâinile albe din umeri

arătând orbi înspre mine plângând

nu vezi tu tinere palid nu vezi

morţii lumii cum sânt duşi de vânt

 

eu cântam şi-ntrebam mai rece şi trist

de copilul pe care cândva l-am lăsat

pe un deal înspre partea aceea de lume

de unde aud ţipând jalnic un sat

 

oamenii se uitau la mine-aiurând

şi arătau ceva ce-ar putea fi un corb

eu treceam trist prin ninsoare-nainte

şi-ncepeam şi mai stins să mă rog

 

n-aţi văzut un copil uitat într-o vale

în Valea Gangelui atât de sfântă

unde este acum atât de târziu

şi el ţine în mână o carte şi cântă

 

vedeam chipurile roşii la porţi

cum creşte pustiul din ele de parcă

ar bate vântul şi m-ar tot duce

pe-un fel de vale tot mai săracă

 

aceasta e lumea-n care-am trăit

mă-ntrebam eu pierind tot mai stins

acesta e aerul prin care-am cântat

şi-acolo e muntele pe care-am învins ?

 

ce stranii sânt toate de parc-ar fi

o muzică vastă sau o ninsoare

care ninge din sine din veşnicii

şi astfel de sine e născătoare

 

treceam acum printr-o lumină antică

şi văzui pe un deal o bancă de şcoală

şi-un copil cum stă într-însa chircit

ca-ntr-o catapeteasmă universală

 

şi eu zburam către el mai pierdut

de-aş ajunge pe dealul acela cândva

dar dealul zbura înainte prin vântul

care-ncepuse să bată si mă lua

 

eu ţipam tot mai stins şi mai stins

unde te duci, Doamne,-n pustiile reci ?

şi vedeam cum dealul zbura

şi pierea cu copilul în veci

 

O, Doamne, ţipam eu şi plângeam

voi mai zări pe dealuri sfântul copil vreodată

şi-ncepea vântul şi mai cumplit

să spulbere lumea şi să mă bată

 

şi eu zburam prin vânturi şi ţipam

sfinte copile-arată-mi-te sfinte

şi vâsleam prin vântul care bătea

înspre-nceputul lumii înainte

 

şi-l vedeam iar acolo-n fundul lumii

cum şade şi citeşte-n banca lui

şi lumea goală ca o sală-nchisă

şi ca o vale tristă-a nimănui

 

şi eu zburam spre el cu mâna-ntinsă

sfinte copile strigam rămâi în câmpie

eu să te-ating şi să intru în tine

ca-ntr-un fel de altă veşnicie

 

se-auzeau morţii cum se tânguiau

un fel de aer palid de departe

un fel de pulbere ce mă cuprinse

dintr-o zare în alta înspre moarte

 

şi eu zburam prin vânturi şi ţipam

sfinte copile-arată-mi-te sfinte

şi vâsleam prin vântul care bătea

înspre-nceputul lumii înainte .

 

 

ANA , STRIGAM

 

Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

 

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

 

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

 

şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

 

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

 

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

 

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

 

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne ,

numai câmpii sclipind de geam

 

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

 

Şi ca un fulger coboram

‘nadâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

 

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

 

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

 

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

 

 

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

 

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

 

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

 

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

 

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

 

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

 

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

 

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

 

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

 

 

ETERNITATE

 

Trece un corb dinspre trecut

încolo înspre Drăgăşani

şi miroase dintr-o dată

în lume a mii de ani

 


POETUL

 

Eram poet si plângeam

Mergeam pe străzi frumos luminate

Se mira lumea şi se-ntreba

Cine e domnul cu marea în spate !

 

 

CÃCI CE EŞTI DUMNEATA,

BIETULE NEAM ROMÂNESC ?

 

 

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc

Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu

Care se plânge pe sine din veşnicie

Lumea născându-se astfel mereu

 

 

N-AŢI VĂZUT ?

 

n-aţi văzut o formă-ntrebam

ca şi cum ar fi o catapeteasmă în veci

ceva ce lumină amarnic în lume

şi pe lângă care damnat eşti să treci

 

n-aţi văzut întrebam pe lume un gând

într-o piaţă antică unei porţi semănând

unui munte cu piscuri pierdute în nouri

unui vis peste câmpuri unui dor delirând

 

n-aţi văzut un gând asemenea unui

templu pe-un pisc strălucind în apus

la care să mergi să te rogi şi să plângi

ca şi cum din lume ţi-ar fi sufletul dus

 

n-aţi văzut întrebam ceva ca un râs

ca un clopot ce sună undeva într-un crâng

în timp ce eu singur pe-un munte mă duc

printr-o ceaţă eternă şi urlu şi plâng

 

n-aţi văzut întrebam pe-o lume pustie

o corabie anume un fel de nălucă

ce pe zări fără fum fără margini

să ne ducă o dată şi iar să ne ducă

 

să fie o jale pe lume şi-un dor

nici sfârşitul lumii să nu fie aşa

şi pe deal să se vadă printre nouri o clipă

cum se duce-n spre cosmos ca o pasăre ea !

 

 

 

DOAMNE, IISUSE

CRISTOASE, STRIG !

 

Doamne, Iisuse Christoase

Turlă de izvoare

Şi chiparoase !

Mi-ai spus că stai

La uşa mea

Cum tremură pe zare

O stea

Şi baţi în lemn

Cu mâna Ta de catifea

Numai să aud eu

Şi să zic, intră, Doamne !

Vorbeşte cu mine

Ceaţă de miere

Murmur de izvoare

Intră, Doamne,

Turn de lumine !

 

Isuse, Iisuse.

Te strig, Iisuse!

Nu mai pot!

Doar eu stau

De treizeci de ani

Ca un schilod şi netot

Şi nu spun

Intră Hristoase,

Ci urlu ca un nebun,

În gura mare.

Intrăăăăă, Hristoaseeeeee !

Ca un văzduh, ca o mare

Ca o pădure

Ca un munte de sare.

Clocotesc

Ca un Ocean în picioare !

 

Numai vino o dată !

Mângâiere dulce

Catifelată.

Miluieşte-Te de mine,

Blândule Tată,

Turn Împărătesc

Nu mai pot

Hohotesc !

 

Dedurere

Se rupe carnea pe mine

Mă prăbuşesc

De ani de zile te chem !

Urlând în gura mare

Ca un nebun.

Ca o turlă pe zare

Din toţi rărunchi

Urlu şi ţip

Ca un Munte

Ca un deşert de nisip.

Intră Iisuse

Numai intră o dată,

De-atâta suferinţă

Nu mai pot.

Sunt ca o baltă.

De mocirlă, de viermi,

De borhot.

O, Doamne, Iisuse Christoase,

Deal de petale

Şi de mătase.

Mal înalt de oase.

Vino, intră

În carnea mea.

Ca licoarea de stea.

În sufletul meu

Ca puroiul de zeu.

Ca o mireasmă de tei.

Nesfîrşită şi alizeu !

Ca-ntr-un lac.

Iisuse Christoase fie-ţi milă,

Fii bun.

Ajută-mă acum !

Floare albă de prun !

Aripă pe zare

De fum.

Acum ! Acum !

Am eu nevoie de ajutor.

De iertarea şi de

Bunătatea ta !

Acum ţip eu

Şi urlu

După ea !

 

Acum când urlu şi

Când gem.

Când îmi este sufeltul

De iască şi de lemn.

Doamne Iisuse, fii bun !

Catapeteasmă şi azimă

De bunătate.

Iartă-mi Tu păcatele.

Toate !

Şi salvează-mă

De această suferinţă cumplită.

De parcă mi-ar fi inima

Pusă pe plită

Încinsă

Şi de ruşinea

Care mă omoară

Mă chinuie ca

Mălura amară !

 

Doamne Iisuse

Întinde-mi mâna

Şi salvează-l pe robul Tău !

Mă târâi la pământ.

Aş urla, aş plânge.

Mi-e rău !

 

Te mai strig iar

Şi iar

Mireasmă de cleştar

Clipocit

De mărgăritar.

Urlu către tine.

Iisuse, Iisuse ! Vină

Aşternut de miere

Crâng de lumină.

Salvează-mă o dată,

Nu mai pot,

Tatăăăăăăăă!

O rană sunt

Care te strig,

Te cheamă !

Îţi urlă Numele.

Ţi-L şopteşte,

Ţi-L pipăie cu limba

Împărăteşte !

Ţi-l descântă,

Ca pe peşte!

Ţi-l mângâie

Cu dragoste.

Doamne fereşte !

 

Iisuse Christoase, mi-ai promis

Că Tatăl ceresc este Iubire

Şi bunătate !

Te mai strig încă o dată.

Şi încă o dată,

În noapte !

Parcă eu aş fi o jumătate

Şi Tu cealaltă jumătate.

Din muntele de petale,

Ameţitoare, înmiresmate.

Te strig şi iar te strig,

Vino Hristoase

Mi s-a depus suferinţa,

Ca rugina pe oase !

Doamne,  ajută-mă.

Nu mă mai lăsa mult,

Şă strig.

Sunt secătuit.

Îmi e urât.

Îmi e frig.

Îmi este ruşine,

Fie-Ţi Iisuse

Milă de mine!

 

De tot,

Ajută-mă, că nu mai pot!

 

 

CE ŢARĂ,  DOAMNE ,  ŞI  CE  NEAM  TRIST !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist !

Răstignit pe munţii Carpaţi ca  un Christ,

Vieţuind pe pământ în zadar !

 

Două mii de ani de umilinţă adâncă.

Degeaba. Degeaba atâtea războaie,

S-ajungem un popor de buboaie,

Pline de ură ca o speluncă !

 

Degeaba  Eminescu. Degeaba  Ştefan.

Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,

Săraci că n-avem pe fund nici izmene.

Două mii de ani de istorie-n van !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.

Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.

Vieţuind pe pământ în zadar !

 

 

 O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMÃ !

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă !

 

O, ţara mea, jelanie adâncă !

Mai strălucind o clipă în neant

Răsună vast tărâmul celălalt,

Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă !

 

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă

E-o tragedie să te naşti valoare

Totul în tine, ţara mea, mă doare,

Mai bine-aş fi trăit în altă eră !

 

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!

Ferice fie hoţii astei naţii

Se-ntreacă în urale şi ovaţii,

Poet nefericit, popor nătâng !

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un  ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă !

TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.