NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ TITINA NICA TENE

Parcă sînt alta decît sînt

 

Se rostogolesc mugurii-n frunze

şi  seva aleargă prin ramuri mai sus

verdele trece cântând prin iarbă

că zilele reci au apus.

 

Cerul aruncă haina de nori

merg printre fire de vânt

şi când mă –mbrăţişează soarele

parcă sînt alta decât sînt!

 

Cad tristeţile din mine


Se simte primăvara-n aer

Copacii deschid ochii-n vînt

Şi parcă aud cum creşte iarba

Şi ghioceii din pămînt

 

 

O altă primăvară vine

Şi-mi încolţesc cuvinte-n gură

Şi cad tristeţile din mine

Ca florile de pe răsură

 

Vino-n pădure să simţim

Natura-ncet cum prinde viaţă

Să ne cuprindă primăvara

În nesfîrşita-I dimineaţă

 

 

 

Copil de corcoduşe

 

E iarnă,Doamne,şi e frig

Un vânt tăios mă biciuie pe faţă

Nu pot să cred şi nici să înţeleg

Că acuma sunt la margine de viaţă.

 

Nepoata mă tot trage înapoi

Cu chipu-i blând şi fin ca de păpuşe

Şi lângă ea îmi pare foarte rău

Că nu mai sunt copil de corcoduşe.

 

Să prind iar fluturii pe deal

Şi mama să mă strige,îmbufnată,

Să ascult acelaş cântec din caval

Redevenind copilul de altădată.

 

 

Doamne, ne  eşti punct de sprijin

 

Doamne ne eşti punct de sprijin

într-o lume pieritoare

ce  ne-am face fără Tine

dacă  tot ce naşte moare?

 

Ne punem nădejdea-n Tine

  noi ştim că ne iubeşti

de  facem bine pe lume

sperăm să ne mîntuieşti.

 

 

 

Luminarea

 

 

Astăzi am uitat de Tine Doamne

M-am luat  cu cele pămînteşti

Deşi ştiu  că peste tot sînt rele

În locurile-n care Tu nu eşti

 

 

Chiar şi necuratul cîteodată

Face bine ca să dea dovadă

Că e bun şi noi îi dăm crezare

Deşi ştim că vrea ca să ne piardă

 

Si atît mă rog de Tine Doamne

Să mă ajuţi ca să-Ţi găsesc cărarea

Căci pe aici pe unde rătăcesc

Nicidecum nu aflu Luminarea.

 

 

 

Să vină primăvara

 

Era o seară calmă cu lună plină

Zăpada topea  tăcerea-n noi, uşor,

Un alt anotimp venea, ca o  lumină

Şi parcă flori de crin pluteau în zbor.

 

Să vină primăvara cu străluciri de soare

Să alungăm cu ele tristeţile din noi

Că iarna a fost lungă, zăpada a fost mare

Şi am rămas la suflet, ca şi copacii, goi.

 

 

Pretinsa  moarte

 

Doamne Te caut mereu

Undeva acolo-n cer

Si de n-am sa te gasesc

Doamne  Sfinte simt ca pier

 

Caci nimic nu are rost

In asta lume muritoare

Daca nu putem umbla

Pe ingusta Ta carare

 

 

Ne desprindem tot mai greu

De placerile desarte

Si ne temem tot mai mult

De pretin sa noastra moarte

 

 

Răzvrătire

 

Evo, uite ce ai făcut

Mâncând mărul interzis

Ne-ai dăruit nouă moartea

Fără pic de compromis

 

Eu nu vreau să mor şi gata

Un izvor de-ar exista

Să beau din el nemurirea

Nici un pic n-aş ezita

 

Viaţa aceasta e frumoasă

Primăvara e un vis

Iar cei trei nepoţi ai mei

Sînt un fel de paradis

 

Si apoi unde să te duci

Tam nisam spre alte sfere ?

Eu mă rog de Tine, Doamne

Numai  Tu îmi dai putere.

 

 

Rugăciune

 

 

Doamne,Te iubesc nespus

Şi aş fi tare întristată

Acum pentru timpul dus

Dacă n-am fi la olaltă.

 

Mi-a trecut al vieţii rost

Copii mari au crescut,

Fă-mă ,Doamne cum am fost,

Ca să o iau de la început.

 

Priveşte Doamne la noi

Cei cu amar de ani în spate

Şi dă timpul înapoi

Depărtând-ne de moarte.

 

 

 

Să uit definitiv

 

Ce mic e tată dealul copilăriei mele!

Mi se părea un munte când eram în sat

tu mă priveşti de-acolo dintre stele

muistrându-mă duios că am plecat.

 

 

Dar m-am întors acum la bătrîneţe

să contruiesc o casă spre izvor

  regăsesc trecuta-mi tinereţe

sădind  muşcate în pridvor.

 

Cînd vălureşte grîul ca o mare

o să mă plimb prin el ca altădată

cînd pomii se vor umple iar de floare

să uit definitive că am fost plecată.

 

 

Uitare

 

Aştept primăvara ca pe o sărbătoare

când învie toate, aşa, ca din morţi

copacii îşi aruncă mugurii spre soare

şi se mişcă lumea parcă e pe roţi.

 

Aştept primăvara cu sclipiri de soare

ca să uit de toate, să uit ce-a fost trist,

  mă spăl pe faţă cu apă de floare

stînd cu faţa-n iarbă să uit că exist!

 

 

 

Sfânta primăvară

 

Să vină primăvara cu sclipiri de soare

cerul  să-şi arunce albastru-n viorea

vălurească florile precum o mare

ghioceii aibă străluciri de nea

 

 

Să danseze, vesel, frunzele în vînt

păsările cînte triluri săltăreţe

să miroase a proaspăt reavănul pământ

eu cu bucurie să le dau bineţe

 

Doamne, că pe lume  nu-i  nimic mai sfânt

ca  o primăvară când învie toate

parcă-s ale mele toate cite sînt

  le string în braţe, aş vrea, dacă se poate.

 

 

Suflet rătăcit

 

M-am întors acasă pe un drum de ţară

si-am  stat de vorbă cu pădurea

mi-a  spus cum cucul cîntă-n fiecare vară

decînd  eu am plecat aiurea.

 

Am croit cărarea prin boabe de rouă

şi  m-au copleşit aducerile-aminte

razele de soare au spart pădurea-n două

şi mi-am spus atunci: totu-i ca-naite!

 

Am trecut, tăcută, pe sub merii-n floare

ce mi-au nins cărarea semn de bun venit

ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare:

ai venit acasă suflet rătăcit ?

 

 

Toarcem amintirea

 

Merg   încet cu sufletul pustiu

singură  printre  atîta lume

timpul a trecut cînd nici nu ştiu

oamenii din juru-mi nu au nume.

 

Joacă, iar, căldura verii-n aer

fructele  şi le-a-negrit, iar, socul,

clopotele bat, prelung, a  vaier

şi  eu nicidecum nu-mi găsesc locul.

 

Am să mă întorc în sat curînd

unde  mă aşteaptă maica bună

la  lumina stelei, licărind,

toarcem amintirea, ca pe lînă…

 

 

 

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.