NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VALERIA TĂICUŢU

In vitro

aş scrie despre o

floare: cum trece ea

demodată printr-un

câmp lexical,

altoită cu plastic

şi vocale stridente, butaforie

de teatru în teatru, cu

grădinari de carton, aş

scrie despre polenul

risipit, despre

pistilul sterilizat în campanii

fără cusur şi despre

înmulţirea in vitro a petalelor,

dar scriu despre clonele care

învaţă să

mimeze orgasmul în

noul ghiveci

Arhetip

poartă în ceruri, nor de

patimă, deschide-mi

ochi vineţii ca somnul în

giulgiu al toamnei,

zgomote vin, înecând izvorul ce

spală oasele albe şi

urma de carne a

dimineţii,

dogoritoare năpastă, neauz şi

nevăz, închidere în

rotundul de spumă al clipei,

vin către noi, din adânc,

tipare mai grele ca

somnul,

sever-verticale, potrivind ca

un pat al lui Procust sufletul

între rame de-argint şi securi

Golul acela

albastru prea mult, culoare

căzută în păcat, năclăită în

pânzele pictorilor ambulanţi,

umblând cu o gaură indecentă

acolo unde

trebuia să le bată inima,

trec păsări prin golul acela,

chemănd a pustiu

ficţional, a jale

mimată, mai trece uneori şi

câte un înger izgonit de la

jocul cu bobi în cele patru

colţuri de lume urcat,

ţăndări face-te-ai, cer

fără noi

Avers şi revers

zgomote cad în adâncul

cel prăfuit, stalactite scobind

în muntele interior al

spaimei,

se întâlnesc sub diafragma –

graniţă între suspinul de ieri şi

parodia lui de azi cu

alte zgomote, mai mărunte, de

la făurarii bătându-şi

în avers şi revers chipul

iudei, în timp

ce pajurile se risipesc în culoarea

de amurg a mitului

Ei, poeţii

a îmbătrânit cuvântul, dinţii

lui de ferăstrău s-au tocit până

la gingia metalului, când

taie scânduri de gorun pentru poem

chiar curg stropii aceia de linişte

uzi, igrasie a zidului temporal dintre

el şi celălalt el, bătrânul poet,

încă fistichiu îmbrăcat pe dealul Copou, cu

jobenul de fluturi şi lavaliera ca

un şarpe cu flori înnodat,

mâine scamatorul trăsnit va

mai trece peste tâmplari şi

peste clopotari, moartea

mai presus de caste numărându-şi

vocalele sparte

Plastifiere

rotund peste năpasta

scurtcircuitului publicitar,

şarpele îşi pierde consoanele,

foşnetul de frunze şi

gâlgâitul dement dispar

în carnea de plastic a

vocalelor rămase, pot să-l

văd cum dispare în gând, pot

să râd de ce-am scris despre el, pot

să scriu despre ceea ce

tocmai am scris, dar mai

bine mă rog pentru imaginea lui

electromagnetică, pentru mine mă rog, dă-mi,

Doamne, răbdare, să

nu ucid cu boala mea singura

noastră avere, singurul

nostru cod şi

lumina din el

Tot noduri şi semne

vine o vreme când

drumurile ţi se înnoadă ca

şerpii în adâncituri de calcar

arse de soarele

crud al amiezilor de peste secol,

trece peste ele o

vibrare mărturisind inerţia

stării de vis, noduri şi semne

simţurile tale şi ale lui,

geometrie primară sfidând

drumul dreptei în vid e

drumul tău spre nimicul cel

veşnic şi-atunci

degeaba te rogi, dă-mi, Doamne,

puterea şarpelui de

a se lepăda ciclic de sine

Azi

vine pustiul după mine, întinsă

arşiţă între două puncte

de reper, parcă s-ar retrage iar

marea Tetis, lăsându-şi în

urmă oasele calcinate şi pojghiţa

de argint crăpând printre stele

de calcar

sus, mitologici grifoni scurmă cu

ghearele în văzduh, sângeră transparenţele,

până curg fâşii leproase de nori

secătuiţi, bolnavi între două

porunci, două bice şi două

care de foc,

cine mai umblă mânând armăsari

în patul de noapte al mitului, în

pulberea grea a pustiului dintre

două cuvinte nepotrivite, rânjindu-şi

dinţii stricaţi, putrezi de-atâta rostire

în gol?

vine focul cel mare urmat de potop,

cad cetăţile pentru jocul

în trei al puterii

joi

primul hotar l-am depăşit

într-o joi, băteau clopote

prin toate bisericile, cătunul

se scufunda captiv în cercuri

transparente, împins din sinea lui

într-alta, multiplicată sonor,

numai florile crestate în lemn

pe la porţi mai păreau reale,

printre sori şi peşti străvezii

închipuiau vămi vegetale,

dusu-s-a, dusu-s-a, domn

peste ape, domn peste nouri,

peste frumoase chipuri de mort,

îngânau zorii cei reci,

solz cenuşiu peste solz cenuşiu

obturându-le ochiul,

dincolo de hotar nu se mai

auzeau clopote, imaginile nu se

mai copiau, strălucirea şi

forma se păstrau sub coaja

opacă a mitului

puls

mă încurcă obiectele, numele

lor lipit arbitrar, ca o

mască de latex sub care pulsează

muşchii cei vii în râs luători,

m-aş da de trei ori peste cap,

şarpe să fiu sau albină,

să nu-mi fie ostil şi străin

spaţiul cel

alb, încordat, prafuit, dintre

obiect şi numele lui, bate acolo

ritmic, încins, istovitor,

vulcan slutul, stăpânul făurăriilor,

artizanul măştilor pentru zei,

distrugătorul de logos, perfidul

amator de estetici latente,

bate nebun pe nicovala pământului, până ce

sar scântei din metal, lacrimi de

aur fierbinţi peste aripile mele de

albină, peste teaca de şarpe adult,

peste spaţiul cel pulsatoriu dintre

moartea mea şi cuvânt

despărţire

duhul din scorburi a

frământat toată noaptea, lăsând

la dospit lutul cel

de pe maluri, cu greierii lui

cântători în plămadă, se umflau

elitrele, se macerau

în verdele vrăjii, în apa

cu miros de alge străvechi şi

de mort,

după al treilea cântat al

cocoşilor, malul putea fi împletit,

margini de prescură în trei şi

în şase, şi-atunci s-a

ivit mâna cea trasă-n argint,

să taie pe lac o cruce de taină,

despărţind apa de cer, de pământ

şi lumină, patru dreptunghiuri adânci,

infinitul cel mic

cad frunze de toamnă, culcuşul

iepurelui înroşindu-l,

apusul rece coboară-n culoarea

de jos, printre vise uscate şi

urme putrede, mulaje ale plecării,

pădurea îşi scoate întunericul

din scorburi, nedumerită şi

fremătătoare când trece

la mine în gând, sala mea

cu oglinzi o multiplică

fraudulos, până la

infinitul cel mic, dincolo de

care doar punctele mai caută frenetic

un nou început

lohengrin

între mine şi munţi stau

aceste oraşe atomizate, neclare

în vaporii de alcool şi parfum ca

nişte lebede grase şi negre, cu

ţipete polifonice, unii le iau

drept cântece, din snobism înduioşător,

privesc spre munţi şi suspină-n

clişee, vai, cântecul lebedei, ce

wagneriană expresie a morţii, vai,

pe lacul de sulf glaciar, dizlocat din

abisul de stânci, vai, întins ca o

pată banală, expresionism

urban dintr-o pornire făţişă,

convulsiv-metaforică, de a

schimba sacrul în profan şi

munţii stau mai departe cuminţi,

între memoria lor şi

memoria lumii e mereu câte un

iisus crucificat

psalm

Doamne, luptătorii tăi şi-au irosit

trupurile, le-au hrănit cu

lăcustele verzi ale serii, au băut

numai culoarea răsfrântă-n crucea

de pe catarge, până ce sângele lor s-a

subţiat ca un val sub briza

dintâi a lui florar,

iată-i acum, la poalele muntelui

dintre mare şi cer, vin

să-şi celebreze frica, în vârful

lăncilor purtând şiraguri de

perle şi ochi vineţii, ţeseţi

veşmânt nou, voi, ielelor, duhuri

îngenunchind peste oase de mort,

ţeseţi veşmântul din purpură, perle

şi ochi vineţii pentru noul amurg,

Domnul a toată prigoana biciul

de foc reînvie, poate potopul să

treacă din nou, lustruind liniştea

începutului ev.

schimbul trei

de la un timp, întâlnesc doar

îngeri batrâni, ori de câte

ori vreau să trec dincolo mă

opreşte câte un mănunchi de pene năpârlite, câte

un ciob de mărgean, cu zâmbetul

spart înăuntru, câte un jgheab

pentru lacrimi mai vechi, pesemne

că îngerii, mai nou, nu mai plâng,

de ajung ploile acide din

regatul nostru să le sape

altă vârstă pe chip, mască brodată cu

tăceri de rând

a fost o vreme când

îngerii erau tineri şi tăceau

nobil, nicidecum ca nişte lucrători

cu ziua pe schelele noastre, în

rafinăriile de cuvinte sau

în abatoarele pentru mistreţii cu

colţi de argint

de aici, din foişor, se simte

mirosul de sânge şi fum, semn că

s-a reluat lucrul la cer în trei schimburi

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.