NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VALERIU CERCEL

Dor

 

Mă doare lutul prispei de acasă,

Îl simt departe, coşcovit, crăpat,

Mă doare gura lacomă de coasă

Şi lanul când se-alintă legănat,

 

Mă doare naiul, codrii verzi de brad,

Mă dor Carpaţii-ncovoiaţi de trudă,

Mă doare maiul cum bătea pe vad

Şi zeama aguridei, verde, crudă,

 

Mă doare şi troiţa din răscruce

Şi mielul fără vină-n primăvară,

Iar piatra, ce pe apă se tot duce,

Mă doare ca şi roata de la moară ;

 

Mă doare brazda, lama de la plug

Şi poarta ce prin daltă se ridică,

Mă doare carul, boii de la jug

Şi hora-n fiecare dumunică ;

 

Mai fă o dată, Doamne, ce-ai făcut,

Înalţă-mi Soarele din nou peste colină

Şi prispa casei, unde m-am născut,

Prin flori de zarzăr umple-o de lumină,

 

O zi mai dă-mi să scap de greul dor,

Cu iz de tei s-o cerni şi iasomie,

Iar pâinea caldă, scoasă din cuptor,

Să pot mânca din ea o veşnicie .

 

 

Sonet pentru infinit

 

Când Soarele uşor, peste colină,
Sub orizont se lasă-n întuneric,
Apar, ascunse-n ziuă de lumină,
Pe boltă licărind stele feeric,

A ta, a mea, o stea e fiecare,
În Capricorn, Fecioară sau Balanţă,
Pulsează una nouă-n Ursa mare,
O alta căzătoare se înalţă ;

Atât de-aproape suntem, n-am găsit,
Oricât am căutat pe cer de bine
Un loc al nimănui, sau părăsit
Fără speranţe, visuri şi destine,
De parcă infinitul e sfârşit
Sub coviltirul nopţilor senine !


 

 

Azi-noapte m-am trezit în paradis

 

Azi-noapte m-am trezit în paradis,

Eu ortodox convins şi botezat,

Cǎ stând mereu departe de pǎcat,

S-ajung în locu-acela ca de vis

N-am fost surprins şi nici nu m-am mirat ;

 

Ajuns în faţa “marelui altar”,

Un înger milostiv m-a aşezat

La masǎ şi umil m-a întrebat

Cam ce-aş dori sǎ punǎ la grǎtar…

Eu şapte mici, pe loc am comandat ;

 

Pânǎ atunci, mi-aduse una micǎ,

Iar un ţambal bǎtrân şi o vioarǎ

Mǎ alintau la ciorba de burticǎ,

Dar apǎru şi nea Petrescu Gicǎ…

L-am auzit prin fumul de ţigarǎ ;

 

Babani, zemoşi, condimentaţi perfect,

Simţeam în mici o nouǎ înviere,

Cu guler, înǎlţam halbe de bere

(De la Azuga, sǎ fiu mai corect)

Fǎrǎ suspin şi fǎrǎ de durere….

 

Nevastǎ-mea, fǎcu o tevaturǎǎǎ…

Mǎ luǎ de dimineaţǎ foarte tare,

Nu mǎ credea cǎ-n rai fǎcui o turǎ (!?)…

Noroc cǎ miroseam a bǎuturǎ

Şi-n gurǎ tot sugeam o scobitoare !

 

Spovedanie

 

-Pǎrinte, am venit, sǎ fiu iertat,

Cum sunt eu bun şi plin de nenoroc,

Fǎcui fǎrǎ sǎ vreau un mic pǎcat

Cu-n braţ de lemne bune pentru foc…

 

-Da’ spune fǎrǎ teamǎ mǎi Vasile,

Ai doborât în sat vr’un pom uscat (?!)

Cǎ eu te ştiu de-atâţia ani de zile

Şi altul nu-i ca tine mai curat…

 

-Pǎrinte ştiţi, eu anul ce-a trecut

Tot la pǎdure lemne am tǎiat,

Având şi car şi boi şi priceput

Le-am şi cǎrat la oamenii din sat,

 

-Cumva te-a pus satana ca sǎ furi

Vreo buturugǎ sau niscai surcele ?!…

Fereascǎ Dumnezeu de ce-ai sǎ-nduri,

Nici dracu’ nu te scapǎ de belele !

 

-Da’ nici prin gând pǎrinte de furat (!)

Eu lemne am grǎmadǎ sub pridvor,

Dar iubitor şi milostiv am dat

Unei personae fǎrǎ ajutor,

 

-Pǎi ǎsta nu-i pǎcat, e creştineşte !

Tu vii la mine ca un pǎcǎtos !?

Mai bine du-te şi te rǎcoreşte

Cu un rachiu la cârciuma din dos !…

 

-Da’ stai pǎrinte, cǎ n-am terminat (!)

Am pus în car un braţ de lemne bune

Şi mai apoi, sǎ vezi ce s-a-ntâmplat

Cǎ n-ai sǎ mai gǎseşti nimic a spune,

 

Le-am descǎrcat din car, le-am şi crǎpat,

La vǎduva lu’ Ion de lângǎ moarǎ,

Era un ger, gândind la rǎposat,

Fie-i ţǎrâna grea, cât mai uşoarǎ…

 

-Şi-apoi, şi-apoi (?) cǎ m-ai înfierbântat,

(Întreabǎ popa mort de curios)

Spre casǎ înţeleg cǎ ai plecat

Da’ nu pe lângǎ boi, cumva pe jos !?

 

-Nu vǎ grǎbiţi aşa tare pǎrinte !

Cǎ i-am aprins şi focu’, m-a cinstit

Cu vin d-ǎl vechi şi câteva plǎcinte

Pân-ce odaia bine s-a-ncǎlzit

 

Şi tot bǎgând pe foc, o vǎd pǎrinte

Cǎ-mi dǎ cǎmaşa jos, sub ochii mei (!)

Iţarii îi dǎdui eu mai ‘nainte,

Mǎ cam strângeau, ce o fi fost cu ei (!?)

 

Şi-apoi s-a întâmplat…ce s-a-ntâmplat

În faţa sobei, goalǎ ea şi eu,

Da’ a fost bineee (!), n-o zic cu pǎcat,

L-aş supǎra cumplit pe Dumnezeu…

 

-O Doamne iartǎ-l, n-a ştiut ce face

Şi-o fi pierdut chiar minţile pesemne (!)

De a ajuns iţarii sǎ-i dezbrace

Fǎcând risipǎ de atâtea lemne (!)

 

Da’ spune-mi tu cinstit, bade Vasile,

S-a întâmplat cumva sǎ fie-n post ?!

Cǎ le ardea în douǎ sau trei zile

Femeia şi cu grijǎ şi cu rost…

 

-Precis sǎ zic, nu îmi mai amintesc,

Însǎ mata’ de crezi cǎ este bai,

Pe deşte iaca stau şi socotesc :

…Din august ce-a trecut…pânǎ prin mai !

De ce-ai murit….

(Poezie tristǎ)

 

Am fost la tata, cum vǎ spun,

Dǎdea sǎ plouǎ, era vânt,

Cu nişte flori ca sǎ le pun

Şi-o lumâmare pe mormânt ;

 

Alǎturea, ingenuncheat,

La alt mormânt, un ins rǎnit

Se vǎicǎrea înlǎcrimat :

“De ce-ai murit, de ce-ai murit”

 

Se închina la cer cu jind,

Gesticula parcǎ lovit,

Din buze tot mişca bocind,

“De ce-ai murit, de ce-ai murit”

 

O lumânare pâlpâia

Lângǎ sǎracu’ prǎpǎdit,

De milǎ se topea şi ea,

“De ce-ai murit, de ce-ai murit”

 

L-am ridicat de subţiori,

Privindu-mǎ dezamǎgit

Mǎ întrebǎ de douǎ ori,

“De ce-a murit, de ce-a murit”

 

“În viaţǎ dacǎ mai şedea,

Eram atât de fericit”

Îndurerat din cap dǎdea,

“De ce-a murit, de ce-a murit”

 

“Te înţeleg” i-am zis pios,

“E cineva foarte iubit,

Însǎ de plângi, e de prisos,

Cǎci a murit, cǎci a murit”

 

“De unde dom’le (?) nici nu-l ştiu

Şi plâng cǎ am dat de belea,

E fostul soţ, un şantaliu,

Ce l-a avut…nevastǎ-mea !

 

 

    Şah 

 

Pe tabla de şah mai erau doi pioni,

Reginele-n turnuri de lucru-şi fǎceau,

Regii priveau plictisiţi la bufoni,

Iar caii pe marginea tablei pǎşteau ;

 

Era timp de pace, fusese remizǎ

Şi pierderi de ambele pǎrţi existau,

Speranţe erau într-o nouǎ reprizǎ,

Nebunii-ntr-un colţ adunaţi se gândeau :

 

Au tot numǎrat şi au tot socotit,

Pǎtratele toate la numǎr erau

Egale, în schimb foarte greu de-mpǎrţit…

Pǎtratele albe mai mari arǎtau (!)

 

Aşa ca nebunii, cǎtând la gâlceavǎ,

(Cu toate cǎ pacea demult s-a semnat)

Îi tot injectau pe regi cu otravǎ,

Dar nu a zis unu’ cǎ-s buni de legat (?!)

 

Pe tabla de şah, numai timpul trecea

Pe faţa-i lucioasǎ de lupte fǎcutǎ,

O altǎ-ncleştare de forţe-aducea,

Mai mare, mai crâncenǎ şi mai temutǎ,

 

Din nou i-aduna pe regi, cavaleri,

Pionii în frunte spre marea cetate,

Spre turnuri şi flamuri pierdute mai ieri,

O nouǎ revanşǎ pe viaţǎ, pe moarte,

Pe albe, pe negre…pǎtrate.

 

 

 

   MORALA VICIILOR

 

Un cerşetor, la colţ de stradǎ,

Cu-o faţǎ-amarǎ şi zbârcitǎ,

Tot aştepta un ban sǎ cadǎ

În pǎlǎria-i terfelitǎ ;

 

Dar trecǎtorii, cam grǎbiţi,

Mânaţi de treburile lor,

Se arǎtau a fi zgârciţi

Cu amǎrâtul cerşetor,

 

Cǎci dup-un timp, n-a mai rǎbdat,

Şi a oprit un cetǎţean,

(Pe-un ins la ţol, cu diplomat)

Cerând şi el un ban,

 

Dar individual, tulburat,

Tot scotocind prin buzunare,

Pe cerşetor l-a suspectat

Venind cu-o întrebare :

 

-Ce faci cu banii ? Poţi sǎ-mi spui ?

Îi dai cumva pe bǎuturǎ ?

-Nu domnule ! Cǎ eu nu pui

Alcool de loc în gurǎ…

 

-Îţi iei ţigǎri sǎ le fumezi ?

(Din nou omul preseazǎ)

-Nu domnule ! Poate nu crezi,

Tutunul dǎuneazǎ…

 

 -Şi nici la cǎrţi nu-i pui la joc

Disearǎ cu amicii?

-Nu domnule ! Eu cǎrţi nu joc…

Nu am aceste vicii…

 

-Atunci, eu îţi propun ceva

Şi-ţi dau o sutǎ, nu cinci Lei,

Cǎ vezi cum e ,nevastǎ-mea…

Moralǎ-mi face…dumneaei !…

 

Vino, te rog, cu mine-acasǎ,

Sǎ vadǎ şi ea cum aratǎ,

Un individ ce nu fumeazǎ,

Nu-i cartofor şi nu se-mbatǎ !

 

POVESTEA UNUI FOST EMIGRANT

 

Plecai şi io prin lume de nebun,

Sperând cumva sǎ îmi gǎsesc norocul,

Cǎ-n ţara mea vǎzui cǎ nu sunt bun

Nici sǎ-mi umbresc în zi cu soare locul ;

                     

Ajuns peste ocean, aşa cum zic,

În ţara aia plinǎ de arţari,

Eu Gheorghe, ce sǎ mai, un venetic,

Visam deja la sacii de dolari ;

                     

                     

Cum viza nici mǎcar n-a apucat

Sǎ se usuce pe-al meu paşaport,

A doua zi  pe loc m-am angajat

Ca specialist, cu braţele în port,

 

Dar pe la unş’pe, sǎ fi fost trecut,

Lucrând cu mult elan şi dǎruire,

Pe nişte inşi am vrut sǎ îi ajut,

Cǎ io sunt sǎritor foarte, din fire :

 

Fac iooo ! strigai, fac io ! de vreo cinci ori,

Da’ nu-nţeleg de ce s-au şifonat,

M-au luat pe sus, cu toţi, de subţiori

Şi peste gard, frumos, m-au aruncat ;

 

M-am angajat din nou, cǎ-s inimos,

Însǎ problemǎ din nou am avut,

Cǎ nu mǎ las nicicând eu mai prejos,

Am zis “fac io !” şi jobul l-am pierdut

                    

                     

Şi tot sǎrind sǎ fac în stânga-n dreapta,

Dorind ca sǎ fac io, cǎ-s muncitor,

Mi se-arǎta cu-n deget unde-i poarta

Şi-n spate mǎ tratau cu un picior ;

 

                     

Umblând pe strǎzi dezamǎgit, hai-hui,

O babǎ-n faţa casei se cǎznea,

Cu un ciocan vroia sǎ bat-un cui,

Şi-n cap pe cui nicicum nu-l nimerea,

                     

                     

Fac io ! cu mult respect m-am adresat,

Iar baba foarte galeş mi-a zâmbit

Şi ce sǎ vezi, pe loc m-a angajat,

Chiar plata-n mânǎ “cash” mi-a oferit ;

                      

                     

Pe brânci la babǎ frate am lucrat

Trei nopţi întregi şi pline patru zile,

De am pierdut, cǎci le-am înumǎrat,

Exact, fǎrǎ mişto, vreo şapte kile ;

                     

                     

Ce lume dom-le şi-n aceastǎ ţarǎ (!?)

Cǎ unii nu mǎ lasǎ sǎ muncesc,

Iar alţii-mi fac capacele sǎ-mi sarǎ,

Mǎ abuzeazǎ pânǎ mǎ topesc (!)…….

 

          

Vǎzând cum şade treaba pe aici,

M-am reântors în sat, la Leana mea

Şi-aveam o poftǎ mamǎǎǎ !…de urzici

Cu mǎmǎligǎ sǎ le fac saftea,

                     

                     

Da’ numa’ ce pusei de mǎmǎligǎ,

Pentru urzici pisam la usturoi,

Cǎ o aud pe Leana cǎ mǎ strigǎ :

Fac io mǎ’ Gheorghe !…

…şi-om mânca apoi  !

 

 

 

SORA PRIETENULUI MEU

 

Amicul meu, are o sorǎ

Frumoasǎǎǎ, da’ frumoasǎ foc (!)

În pat cu ea, cam de vreo orǎ,

C-am început-o dintr-un joc…

 

Şi cum spusei, sufǎr de-o boalǎ

Precis sǎ fiu, chiar la mijloc,

Da’ nu ştiu cum, c-avea o şcoalǎ,

M-a lecuit de ea pe loc (!)

 

Pǎi ce vorbeşti, m-a luat frumos

La pipǎit şi frecţionat,

Puţin în sus, puţin în jos,

Cu alifie, delicat

 

Şi când s-a-ncins, m-a luat vârtos

Cǎ nu vǎ mint, m-a-ncǎlicat

Pe cât eram eu de bǎţos,

De scârţâia şi bietul pat.

 

Vreo douǎ zile, parcǎ trei,

Frate, am fost ca nou nǎscut

Şi asta din pricina ei

C-atât de bine mi-a fǎcut,

 

Dar mai apoi, avui iar panǎ,

Ceva din nou mǎ deranja

Exact în zona medianǎ,

Chiar foarte tare…mǎ jena,

 

De am rugat-o insistent

Pe sora prietenului meu,

Sǎ-mi facǎ-acelaşi tratament

Dacǎ se poate, mai mereu ;

 

Da’ nici prin gând sǎ mǎ refuze !

(Treaba fiind şi contra cost)

Sau cel puţin sǎ mi se scuze,

Ori sǎ mǎ ia cumva la rost.

 

……………………………….

 
             

Îi mulţumesc lui Dumnezeu,

Fi’nd lecuit acum de boalǎ,

Cǎci sora prietenului meu,

De dimineaţǎ când se scoalǎ,

Masaj îmi face tot mereu

Cǎ ea e sorǎ…medicalǎ !

 

……………………………..

 

Scǎparǎm noi de leprǎ, ciumǎ,

Dar cu sciatica…nu-i glumǎ !

 

 

  TIMPUL PERELOR

 

În fiecare toamnǎ retrǎiesc,

Aceleaşi amintiri cu nostalgie,

Când perele în pomi se rumenesc,

Mǎ aflu în a mea copilǎrie :

 

La noi în sat, pe-atunci, aveam de toate,

Gutui şi prune şi atâtea mere,

Toţi pomii erau plini de fructe coapte,

Ce nu aveam, mi-aduc aminte, pere,

            

          

Cǎ ne-adunam târziu, pe înoptat,

Bǎieţii toţi, cǎ-n sat nu erau fete

Şi-apoi plecam la pere, la furat

În satul dinspre luncǎ-n douǎ cete ;

 

Ştiam cu toţii foarte bine locul,

Ogrǎzile cu perii cei de soi,

Cǎ-n fiecare toamnǎ fǎceam jocul,

Dar şi sǎtenii ne ştiau pe noi (!)…

 

Şi câte garduri am sǎrit, mǎi frate (!)

Prin mǎrǎcini cu sânul plin de pere,

Cucuie-n cap si muşcǎturi de…spate,

Cǎci câinii n-aveau pic de maniere ;

 

Dar anii au trecut, eram flǎcǎi

Şi cine mai era ca noi in sat (?!)

De perele din satul dintre vǎi,

Aproape cǎ de ele-am şi uitat,

 

Da-n toamna aia,-n zi de sǎrbǎtoare,

La horǎ, unde toţi ne-am adunat,

S-a auzit venit din depǎrtare

Un zvon de care noi ne-am şi mirat,

 

 

Şi nu ştiu cum, fǎrǎ sǎ bag de seamǎ

Aud şi eu, cǎ-mi zise o muiere,

Sǎ mergem toţi flǎcǎii fǎrǎ teamǎ,

În satul dinspre luncǎ sǎ luǎm pere ,

 

Cǎ am plecat cu toţii, pe luminǎ,

Mǎcar sǎ revedem pe unde-am fost,

Când ne-alergau dulǎii-n vreo grǎdinǎ

Şi perii, cǎ-i ştiam chiar pe de rost ;

 

Da’ ce sǎ vezi(!) nici n-am ajuns în sat,

Cǎ ne-aşteptau cu pere în cǎrare,

Atâtea mândre de nici n-am visat(!)

Şi toate-aveau în pǎr câte o floare,

 

Am luat şi eu o parǎ şi-am muşcat

Din poala ei, ce-apoi mi-a fost mireasǎ,

Cǎ n-am gǎsit din câte am furat,

O alta mult mai dulce şi frumoasǎ ;

 

De-atunci privim la perii din ogradǎ,

Ce i-am sǎdit chiar dupǎ nuntǎ-n zori

Şi i-am pǎzit sǎ nu ajungǎ pradǎ,

Celor ce noaptea jefuiesc comori ;

 

În toamna asta-avem pere de dat,

Cǎ perii-s plini de rod şi bucurie,

Iar fetele ni-s mari, de mǎritat…

Da’ zic şi eu aşa…ca sǎ se ştie.

 

      

 

      POEZIOALĂ DE CLĂCIUN

 

Copiii lăi, m-au supălat

La glădiniţă cu o veste,

Că Mos Clăciun, e o poveste,

Nu e, si nu a ezigstat,

 

Că nu ale nici sănioală,

Nici balbă albă, nasu’ losu,

Chial au si lâs, că noaptea Mosu’

Pe cosu casei nu coboală ;

 

Am fost atât de indispus

Si-am plâns cu laclimi suspinând,

Pe Mos Clăciun îl stiu decând

Pe mine balza m-a adus,

 

Da’ ca să mă conving, am stat

Cu ochii mici sub plăpumioală,

Făcându-mă că dolm de-aseală

Să-l văd si io măcal odat’ ;

 

Întl-un tâlziu, palcă plin vis,

L-am auzit plin dolmitol

Pe la pălinţi, venind în zbol,

Că ei aveau geamul deschis,

 

Tiptil apoi, în pas glăbit,

Tlecu plin hol cu sacu-i plin,

Că i-am văzut umbla puţin,

La pomu’ male-mpodobit,

 

Sub cale-a pus Mosu’, galant

Si giucălii si ciocolată….

Vă povestesc io altădată

Că alţeva-i mai impoltant,

 

                     

Că după ţe a fost el gata

Si cum pe toate el le stie,

A tlas din sticla de lachie

Pitită în balcon de tata,

 

Si-a fost si în bucătălie,

Si-a tot cătat plin fligidel,

(Că nu i-e flică lui de gel)

Mâncând cu poftă din piftie,

 

Si tot tiptil a si plecat,

Mai vesel palcă si vioi,

Da’ milosea a ustuloi

Pe flunte când m-a sălutat,

 

Asa că io, as vlea să stie

Copiii lăi, că Mos Clăciun

Ezigstă si e tale bun……

Si fălă să fac băscălie,

Îi plaţe ţuică si piftie….

Cledeţi-mă când io v-o spun !

 

P.S.

 

Am povestit ţe s-a-ntâmplat

Si lu tăticu’ si mămica,

Si flate, toată ziulica

Atât de mult s-au minunat !

 

Gata .

 

 

 

VIS DE EMIGRANT

 

Cǎţeluş cu pǎru’ creţ

Şi-a lǎsat al lui coteţ,

Puse coada pe spinare

Şi plecǎ în lumea mare,

Cu o diplomǎ, mǎi frate,

(Cǎ dormea la Facultate)

Vreo trei fire de verdeaţǎ,

Neavând decât mǎtreaţǎ,

Limba o lǎtra la şcoalǎ

Fiind internaţionalǎ,

O valizǎ mititicǎ,

O boccea, o sacoşicǎ,

Agǎţatǎ-i sta de toartǎ

Sǎ nu uit, a lui consoartǎ

Într-un mini-jup-parol,

De scǎpǎ şi de control,

Frate, la aeroport

Bun tocmai pentru export ;

 

Cǎţeluş cu pǎr buclat,

Stând la umbrǎ a visat

Covrigei cu mac, cu sare,

Peste mǎri, peste hotare,

Mulţi şi calzi, aşa grǎmadǎ

De se-nghesuiau pe coadǎ

Şi ciolane, da’ babane

Şi volane, de merţane,

Din cer cǎ picau frumos,

Doar sǎ le ia de pe jos,

 

Pe alese, pe culese,

Fǎrǎ jene între fese…

Dar sǎ nu o mai lungesc,

Ce sǎ vǎ mai povestesc !?…

 

Cǎţeluş cu pǎru’ creţ,

Cǎzu chiar de nǎtǎfleţ,

Ajungând peste ocean,

Visul lui de-acu’ un an

A-nţeles c-a fost, mǎi frate,

Din “desene animate”:

Câini cu covrigei în coadǎ

Nu gaseşti pe nici o stradǎ,

Iarǎ ploaia nu coboarǎ

Din cer, decât apǎ chioarǎ,

Nu merţane, nu ciolane,

Da’ nici vorbǎ de babane,

Nici mǎcar un osuleţ,

Ori chiştoc mai lunguieţ !…

Vǎzând el cum şade treaba,

Cǎ nici umbra nu-i degeaba,

Pentru oase din bǎncuţe

Trebuia dat din lǎbuţe

Şi nu îi şedea frumos

Sǎ dea la munca de jos,

Iar cu meseria lui

În cap nu lovea un cui,

A fost pus în faţa sorţii

De-i picǎ toţi cârlionţii ;

 

Cǎţeluş cu permanent

Deveni mai insistent,

Cǎ, cerând un sfat lui Zdreanţǎ

(Vǎr primar…prin alianţǎ)

Şi el om cu facultate,

(Doi ani pentru fals în acte)

Care nu demult şi-a luat

Pe ouǎ un doctorat,

Iar acum, din gǎinar

Taie frunze de arţar,

Se simţi cam luat din oalǎ

Auzind din nou de şcoalǎ (!)

 Cǎci sub dud la el în sat,

Era prea calificat,

Iar aicea sub arţari,

Guvernanţii ǎştia mari

Nu îi permiteau, sǎ mor,

Sǎ ridice un picior ;

 

Şi-ncepu sǎ studieze

Ca sǎ se reprofileze :

Fǎcu şcoli de coafeze,

Fǎcu şcoli de stewardeze,

Fǎcu (şi-asta pentru teze !)

La seral si pekineze

Şi dizeoze şi stripteoze,

Mamǎǎǎ…viaţǎ ca pe roze…

Şi-atât s-a specializat

Şi supra…calificat,

Cǎţeluşa lui buclatǎ,

Partenera lui, de fatǎ,

Cu care-mpǎrţea odatǎ

Pîine neagrǎ şi uscatǎ,

Albǎ şi imaculatǎ,

Neavând mǎcar o patǎ,

Gospodinǎ şi curatǎ,

Harnicǎ, manieratǎ,

Nu lǎtra neîntrebatǎ,

Nici la Lunǎ, nici la poartǎ…

În lumea…civilizatǎ

Arǎtând chiar demodatǎ,

Piesǎ veche şi uzatǎ,

Se trezi…abandonatǎ ;

 

Cǎţeluş cu pǎr tapat

Dup-un vis cam agitat,

Se trezi ca sǎ constate

O crudǎ realitate :

 

                     

                     

Anii, se scurgeau, se pare,

Fǎrǎ vreo discriminare

Şi tot dând din coalţe-n coalţe,

(Cum mai ricoşeazǎ gloanţe)

Cu probleme, cu belele,

Nu mai menţionez, cǎţele,

Alerga, mǎ-nţelegeţi,

Dupǎ cai verzi pe pereţi,

Cǎci, plecat parcǎ mai ieri

Ajunsese…nicǎieri ;

 

Prea mult nu vǎ mai reţin,

Mǎ iertaţi, mai am puţin

Cǎ revin din nou la el :

Nǎpârlit şi singurel

Se visa, cu nostalgie,

          

Ca în vremuri vechi, bădie,

Tolǎnit la umbra deasǎ

Sub bǎtrânul dud de-acasǎ,

Tot lingându-se de zor,

Pe lǎbuţe şi cosor !     

 

 

 

 

 

 CUŢITUL DE ARGINT ….

             ŞI UN BULGĂRE DE AUR

 

Nu am uitat nicicând, era o sfoarǎ

Ce atârna-ntr-un cui, lângǎ sǎrar,

Pe un perete coşcovit de var

În casa bǎtrânescǎ de la ţarǎ ;

 

Am regǎsit-o în acelaşi loc

De ani uitatǎ, pǎrea plictisitǎ,

În cuiul strâmb cu floarea ruginitǎ

De un mǎnunchi uscat de busuioc ;

 

În plita sobei, rece, prins-zǎcea

Vechiul ceaun ce-n vremuri n-avea pace,

Sǎreau copii ca sǎ îl dezbrace

De crusta care încǎ strǎlucea,

 

Iar într-un colţ, sub un ştergar, o ramǎ,

O pozǎ-ngǎlbenitǎ contura….

Au coborât de dor ce le era

Şi mama şi bunica şi-a ei mamǎ ;

 

Parcǎ în sobǎ vǎd un pic de jar

Şi din ceaun un bulgǎre de aur,

Bunicu’ împǎrţind acel tezaur,

Cu sfoara ce-atârna lângǎ sǎrar.  

 

                  

POVESTE DIN SATUL MEU

 

Fusei şi io, duminica trecutǎ

La liturghie, cǎ n-am fost în veci

Şi lume bǎ (!) atât fuse de multǎ,

Cu mine, Leana, Sucǎ…vreo cin’zeci ;

 

Şi-aproape de sfârşit s-a dat pomanǎ,

Dîn neamu’ lu’ Florica, un bunic,

Covrigi uscaţi şi zaibǎr vechi dîn toamnǎ,

Da’ al’ceva vrusei ca sǎ vǎ zîc :

 

Ne zîse popa,-acasǎ sǎ citim,

Ce-a scris Ion, capitolu’ tri’zǎci,

Cǎ vrea despre prostie sǎ vorbim

Duminica ce vine, cǎ nu-i meci ;

 

Mǎ scǎrpinai în cap lovit de streche,

Cum dracu’ de a scris vǎru’ Ion,

Când toţi îl ştim cǎ-i prost fǎrǎ pereche,

N-are habar s-ascutǎ un creion (?!)

 

Am dat de el atunci, cǎ-s norocos,

La crâşmǎ, unde zilnic ne-ntâlnim

Şi l-am cinstit cu gându’ sǎ-l dǎscos,

Cǎ popa ştie tot iar noi nu ştim (!)

 

Şi-l întrebai , mai rǎu ca şi pe hoţi,

Cǎ-mi spuse tot, (eu mai dǎdui un rand !)

Chiar se jurǎ, sǎ-i sarǎ ochii toţi !

De scris n-a scris, sǎ nu am nici un gând ;

 

La slujbǎ iar fusei, de curios

Şi de Ion, când popa a-ntrebat,

Au rǎspuns toţi, cu glas aşa voios,

Zicând cǎ au citit, ce li s-a dat !

 

Pǎrinteee-iartǎ-i (!) cǎ nu ştiu ce fac !

Strigai din spate, cǎ ştiam precis,

Ǎştia au mintea pusǎ pe arac,

Capitolu’ tri-zǎci , Ion n-a scris !….

 

De-atuncea, de la popǎ am respect

Cǎ-mi strânge mâna când la crâşmǎ vine,

Da’ eu consider cǎ este corect…

Îl stiu pe Ion…mai bine ca pe mine !

 

  

 

 

    POEZIE DE PAŞTI

 

Când Paştile se-apropie mereu

Sunt luat de amintiri şi dus agale,

Copil mă regăsesc în satul meu

La casa bătrânească de pe vale ;

 

Simt şi acum, pe prispă, dimineaţa,

Cernându-şi fluturaşii de ninsoare,

Cum îmi ating cu gingăşie faţa

Cireşii alintându-se în floare,

 

Şi-aud la fel, venind peste câmpie

Spre deal zorit, urându-mi “ziua bună”,

Un soare îngânat de-o ciocârlie

Cu-o veste la clopotniţa bătrână ;

 

Se anunţa o mare sărbătoare,

Iar martoră era şi Luna plină :

Va coborî din morţi, spre Înălţare

Isus, a lui Maria, cu lumină !

 

Că începea aşa o primeneală,

Miresmele de flori de liliac,

Şi lutul proaspăt, iz de văruială,

Se vânturau prin uşa din cerdac,

 

Ne uşuram şi trupul de povară

Şi sufletul cumva de-am suduit,

(Scăpam şi eu atuncea de ocară,

În ziua când mergeam la spovedit !)

 

Fiind copii, mâncam în Postul mare

Nu doar urzici, că ne rodea burtica,

Ne mai spurcam şi noi, deh, la mâncare,

Că popa nu ştia, zicea bunica,

 

 

Dar totul se făcea cu rânduială

Şi toate le-aşezau la locul lor,

Ştiau bătrânii bine, fără şcoală,

Cum să-L primim pe-al lumii Salvator…

 

În miez de noapte, satu-n aşteptare,

Biserica-ntr-o horă o strângea,

Lumini se arătau pe la altare,

Isus, Cristosul nostru, învia,

 

Ne întorceam cu paşte şi lumină,

Bunica ne dădea miel din cuptor,

Iar ouăle-aşteptau pe masa plină

Sfinţite în al nostru tricolor,

 

Iar la amiezi, pe luncă ne-ntâlneam

Gătit în straie noi, cum altul nu-i,

Căci noi copii-atunci, ne înnoiam

Când Se năştea şi la-nvierea Lui,

 

Şi câtă bucurie, ‘ntregul sat,

Ouă ciocnind cu mare şi cu mic,

“Cristos a înviat ! Adevărat !”

Pe pajiştea cusută-n borangic,

 

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,

Aceeaşi luncă mândră ca o ie,

Mi-a dat ca să le sorb licoarea lor,

Doi ochi de vis cu nume de Mărie…..

 

Aş vrea să vin din nou în satul meu,

În zi de Paşti, în zi de sărbătoare,

Poate-mi va spune bunul Dumnezeu

Cam cât mai am de ars din lumânare…..

 

                          

JUSTIŢIE

 

Căţeluş cu părul creţ,

Fură raţa din coteţ,

El se jură că nu fură,

Dar să vezi ce-ncurcătură !

Că fusei la judecată,

Reclamând javra netoată,

Care avea şi recidivă

Şi dosar mare-n arhivă,

Vechi client pe la hingheri

De unde-a scăpat mai ieri

Si-unde fuse condamnat

Tot pentru acest păcat ;

Cunoscând deci, inculpatul,

Nici nu mi-am mai bătut capul,

Eram sigur de succes…

Şi-am pornit dar, la proces,

Fără să-mi pun avocat

Sau să cer cuiva vreun sfat,

Socotind că treaba-i oablă,

Având martoră şi-o babă,

Plus vreo trei-patru vecini,

Chiar şi Ion, a lu’ Mărin…

Toţi văzând potaia hoaţă,

Împreună şi cu Zdreanţă,

(Alt borfaş, un găinar,

Hoţ de ouă din cuibar)

Care cu neruşinare,

Ziua în amiaza mare,

A intrat ca un tâlhar,

Zdreanţă stând la colţ pândar,

Si-mi luă raţa, fără milă,

Ce-o ţineam pentru prăsilă ;

 

 

Dar buclucu’ ăl mai mare

Fu în ziua următoare,

Când în faţa curţii’nalte

Furăm toţi, pentru dreptate :

Eu, de raţă păgubit,

Inculpatul sus numit,

Zdreanţă,martor şi complice,

Procurorul şi un vice,

Lume multă, gălăgie,

Toţi şedeam ca’ntr-o cutie,

În sala de tribunal

Mai ceva ca la un bal ;

Şi-ncepu dansul, măi frate,

Procurorul pus pe fapte,

Luă dosarul şi-l deschise,

Parcă dracu’ îl lovise

Şi cu întrebări ghiulea,

Mă ţinti pe…dumnea-mea :

Că, de unde-avui eu raţă (?)

Dac-a fost, sau nu in viaţă (?!)

Am avut-o declarată

Sau era ne-nregistrată (?!)

Am avut-o pe contract ?

Pot să le prezint vreun act (?!)

Ce-i dădeam eu de mâncare,

Dac-a fost la vaccinare,

Câte ouă a ouat

Şi de-am dat cotă la stat (?!)

Ori, dacă a fost răţoi,

Să le spun din care soi,

Fiind unii care ouă,

Că s-a dat o lege nouă,

Iar în caz c-a şi clocit,

Câţi boboci am dobândit (?!)

                      ..Nu cumva să-i fi mâncat,

Sau…vândut la altii-n sat,

Că aveam belea mai mare,

Neavând act de vânzare…

Că de unde, că de cum,

Nu ştiam ce să mai spun,

Şi uite-aşa m-a tot sucit,

M-a întors şi învârtit,

Că din om cinstit, prădat,

Am ajuns eu, inculpat,

Iar potaia, stai să vezi,

Că, din lipsă de dovezi

Pe loc a fost achitată

Şi fiind calomniată,

Ceru şi ceva parale

Pentru leziuni morale…

Am plătit şi-am terminat,

Dar ce , crezi că am scăpat ?

Mi-au făcut şi-o percheziţie,

M-au chemat şi la Poliţie,

Să declar ,cum s-a-ntâmplat,

De-am avut…raţă în sat ?!

 

            

DOR

 

De-aş fi eu cumpănă-n răscruce,

I-aş iscodi pe trecători,

De unde vin şi-unde s-or duce,

De au văzut dorul în zori ;

 

De-aş fi troiţă în cărare,

Pe babe, pân’ s-or închina,

Le-aş pune-aceeaşi întrebare :

Văzut-aţi dorul pe-undeva ?

 

De-aş fi eu pod, pe râu, în vale,

I-aş strânge apele ce-i curg,

Să-mi spună albiile-i goale

Unde e dorul, în amurg,

 

Iar pe-noptat, ca şi o fată,

Aş întreba Luna mereu,

Sub care boltă înstelată

Visează-acuma dorul meu (?);

 

De-aş fi clopotniţa bătrână,

Aş întreba întregul sat,

De sus, din deal, până la stână,

Cu dorul, ce s-a întâmplat ?

 

Căci…parcă s-a înstrăinat,

În uliţă, când rar apare,

E-atât de trist, şi-nlăcrimat,

Pe-o filă numai de scrisoare.

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.