NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VERONICA BALAJ

Aniversare şi tăiere de noroc

 

 

soseşte jonglerul

cu rol principal

– îmi sărbătoresc,

toate zilele de naştere

deodată

şi stau

înrămată

între flăcările

ieşite din mâinile lui

spectacol de grădină

cu tăiere de noroc

şi gustul cuvintelor

rodite

într-un gutui

şi-un măr

cu sămânţa picată

din Eden

taman în pătratul meu

existenţial

colorată, flutură

la o adică

partea de frică

bună de mestecat

în singurătate

invitaţii, cu dogoare în gesturi

şi pantofi jucăuşi,

se-nghesuie, cântă, mimează

un tablou mişcător, izbutit /

scheunatul unor pisoi

zgârie carnea nopţii

în căutare de mâncare

secundele vin, desfrânate

laolaltă

din mai multe direcţii

se veselesc

ce noapte ! ce viaţă

arzând !

 

 

 

 

Balada plecării în Vislanda

 

 

păşeam afectuos,

prin lumina oglinzii

— echilibristică precară —

când întunericul

îngustat foarte,

mă sufocă,

am înnoptat

împreună cu nişte îngeri

zăbovitori

în ciubote scâlciate

de atâta umblare;

le ceream o amânare

de neînchipuit,

nu se-nvoiau

îmi puseră între buze

o floare

zăbală şi alinare

de atâta izbăvire,

îmi lăcrima întunericul

nopţilor viitoare

îngerii mă cercetau

şi mă învăţau să cânt

cu vorbe netrăite

frumos / nedistonant

balada plecării în Vislanda /

rotindu-şi aripile

în semn de alianţă

între cer şi pământ

mă încercuiau, repetând:

“balada se cântă

fără lacrimi

se cântă apăsat

precum oştenii altădat’

femeie năucă, ar trebui

să fii măgulită

de trecerea prin oglindă !

e-o blasfemie să cânţi

printre dinţi

balada

plecării în Vislanda”.

 

 

 

 

Poveste mişcată

 

 

laolaltă,

eu şi câţiva îngeri

scheletici

precum sufletul meu,

stăm cocoţaţi

pe hornul casei

feriţi

de veştile bune

şi de umbra

vegetaţiilor

secerate de lumina lunii;

focul s-a stins

când,

flegmatici, scuipam

în ochii flăcărilor,

durerea oţetită

de plictis /

arareori,

mai sughiţăm

peste abis

şi ne-ntrebăm

cum de nu aflăm

care-i drumul

spre Vislanda

doar zările

n-au luat-o din loc

au totuşi

dimensiuni ordonat-îngrijite

nedumeriţi,

cu ochii noştri

de lupi încolţiţi

scheletici,

mai lăcrimăm

cât viaţa

şi luăm aminte

să-ngenunchem.

 

 

 

 

De-a viaţa

 

 

osteneala, fierbinţeala, pofta

de-a fi nesăbuită

stârneşte

lătratul zilei

căţelul pământului

muşcă, şi muşcă /

din gânduri

mulaje

de ceară topită

nu-mi pasă

o sumedenie

de subînţelesuri izbăvitoare

mă apără

nimic rău nu ştirbeşte

minutul

cât jocul mă prinde,

vânez simţăminte,

văpăi rătăcite

din ochiuri de fântână

stearpă,

leşin / / mă declar senzuală

prea multe,

prea altfel trăiesc;

asta place la nebunie

până şi şerpilor care,

se despieliţează lascivi,

prin mirosul

de mere pârguite.

 

 

 

 

Baladă cu viori şi zăpadă

 

 

Prinţesă Andrada,

dau ştire vouă,

se zvântură-n câmpii

zăpada

meşteră în danţ şi armonii,

halucinant,

într-o horă,

de fulgi şi astre,

adună pufoase,

numele voastre /

Prinţesă,

prin albul zbuciumat,

casa pare o moară

care macină ninsoare;

în poartă, piticul

dichisit străjer

cu părul vopsit

stacojiu,

adus niţel de spate,

uită parola,

are vedenii

şi se-mbată

cu lapte;

Prinţesă,

luaţi aminte

e vremea

când / se-nhaită lupii

bătrâna Abredeva

îi numără

prin ochean

uitând rostul casei

şi cântă mereu

despre un fost joc banal

când era eleva

Abredeva /

Prinţesă,

e vremea!

Veniţi!

 

 

 

 

 

Atâta zi, atâta noapte,

măsurate cumsecade

 

 

Cristinei

 

paşii plecării tale / înmugureau pe lună

vulturul păzitor

a luat locul îngerului

ghemuit pe umărul meu,

tremură,

înfricoşat de iluziile

bâzâitoare împrejur /

i-am împletit ciorapi

din lână

(precum la căţeluşii răsfăţaţi /

el, cu ghearele stacojii, descântă

vâââj-vâââj

de la răsărit la apus

şi viceversa

prin depărtările noastre /

armistiţiul viitor-prezent

îl repet în gând

amin

halta sosirilor

oblojeşte cocostârci

buimaci

de atâta mişcătoare vremelnicie

zi – noapte – zi – noapte – zi /

aşteptarea, despuiată

la orizontală,

(naţie muierească

draga de ea)

zace în pieliţă de moluscă

bătrână / se răsuceşte lascivă

la cântecul cocoşului bălţat

care cucurigăie aiurea

năuc, sare mereu

peste a treia cântare;

……………………… …

din burta depărtărilor

zăluda moarte-a mea

râde-plânge şi ea

ihii ! ihii ! iha !

 

 

Balada inocenţei

 

To Medana-Patricia

Medana – Patricia, aleasă prinţesă,

cu grăbire

vă spun,

a căzut în grădina voastră

un astru,

ba-i argintiu,

ba-i albastru

îmi arde răsuflarea

totu-i pârjolit în jur

şi-i ciudat;

mai bate

şi-un vânt cald,

Prinţesă, topită-i

şi cheia de la pivniţa

cu butoaie acum nepline

iar prin ogradă umblă bezmetici,

cavaleri

din poveşti / rătăciţi,

atinşi de fierbinţeală,

izvodesc

lupte neînfricate /

prin vântul ofensator,

au mersul cruciş,

într-un puzzle

făţarnic,

mereu schimbător /

câinii de pază

nu mai au glas

de sete, ling

raze de lună plină

vă-nştiinţez, Prinţesă,

că podul de apărare

s-a frânt

doar calul înaripat

v-ar putea sluji

să veniţi

de dincolo de mare /

nevoie avem

de însemnul înscris

pe degetul vostru cel mare

să dezlegăm

misterul

coborât din cer

pe pământ

şi să fim

nespus de simpli,

iubitori,

ca la început.

 

 

Vivere

 

Vivere / vivere /

de-a lungul

de-a latul frigului,

a penumbrei şi flamei

din stânga şanţului

universal valabil

croit / între a fi

şi a nu fi / vivere / exist

culorile îmi rănesc

un picior şi-o mână

stelele, a căror dimensiune

o modificam pe vremea

când eram pictor,

se preling peste

un Sfânt Paşte şi o fântână

apa nu trebuie s-atingă

punctual sensibil din călcâiul meu

terestru, mai apare

câte-un sărut,

o înjurătură, o jertfă

câte-o încercare

de-a schimba ieri

cu va fi

eu – voi – ei – noi – alţii

cu nădejdi şi trupuri

inegale în atingere

blândă sau feroce, mârâitoare

facem – desfacem

pace – războaie

iluzii în exerciţiu;

obositoare treabă / balansul

unui cogito indecis /

îmi schimbă locul

şi sunt prin generaţii /

iubită, renegată

soră la hotar străin

împărăteasă borţoasă

dansatoare pe sârmă /

şi, de frică, văd cruciş

secretele de sus.

 

 

Alunecând frumos,

prin auzul urmaşilor

 

ore fixe

cu diademă

am primit

pentru

mişcarea mea în lume /

sunt

un punct pătimaş, aprins

într-un cerc rotitor

şi zgomotos;

o plă-ce-re;

de-a valma,

sar în joc / nepotolit,

peşti băloşi, stridii viclene,

cai / surugii / birocraţi /

strigoi / unşi cu alifii

lipicioase / femei fără ţâţe,

modiste,

muşte, amorezi,

ploi, strategii

prunci, ofiţeri severi /

o panoramă emoţională

mereu nouă,

în rochia mea de seară,

din ierburi temporare

împletită,

potrivesc,

un cântec pe măsură

zvăpăiat,

şi alunecos frumos,

prin auzul

urmaşilor.

 

 

Cu liane de apă înfăşurată

 

liane ofilite,

minunăţiile nopţii

înoată prin

apa dimineţii

fostul domn Mărgeanu,

plecat în ceruri

şi / coborât o clipă

mă-ndeamnă să nu renunţ

la proba de-a echilibru

între linia de apă

şi linia de foc;

nici la proba

de sărituri cu prăjina

prin viaţă

îl ascult /

de fiecare dată

mă pomenesc lată

la pământ

vorbe şi priviri desfrânate

se-abat ca şobolanii

îmi râd perfide

mă gâdilă

în râsul meu fugar

se fandosesc

sar iepureşte peste gură,

peste văz;

o bufonerie absurdă

m’atacă

iritată / frâng linia

dintre apă şi foc

resping prietenii

reneg vreo trei duhovnici,

divorţez de iubiri

mă-nfăşor

în liane de apă

şi, sfidătoare

trec printre toate

pe tocuri înalte

şi ascuţite

foarte.

 

 

Scut iluzoriu

 

gândul mamei /

scut iluzoriu

apărător florilor

de salcâm /

albul lor

e dincoace de orice

e o dreaptă povară

miroase a Eden

peste lume /

poftesc şi eu o raţie

îmi sug degetul mare

într-un gest tâmp;

sughiţând, îmi scapă cuvinte

cu greutatea

unei răsplăţi viitoare

ziua / o scoică pătimaşă, vie,

mă-nchide într-o cochilie

sunt o mirare

din cap până-n picioare

între doi pereţi abrupţi

 

 

Cu privirea îngustată

 

între lumina Soarelui

şi a Lunii,

păşesc banal

perimetru spaţial /

unde Zeus

şi-a găsit vreme

de ibovnice /

(cu toată furia

si lingoarea Herei)

Luna, necontenit iubitoare

n-a ieşit din porunca

Soarelui

acestea fiind reale

şi nu literatură,

mă plimb nonşalant

râd,

am echilibru în orice piruetă

mişcarea pământului

îmi pare clocotul apei,

fierbinţi / zilele

mi-s antamate

la sfinţi;

nimic nu mă uimeşte

în ordinea prestabilită

summum de euri / să fiu

perpetuum movens

între ziua întâi

şi-a şaptea

viitor şi trecut

sămânţă şi rod

pedepsit / de-aş fi,

e-un repetabil

existenţial

 

 

Enigmă primară

 

dintr-o şiretenie

femeiască / pur sânge

număr zilele creaţiei

de la coadă

la-nceput / le pun eşarfe colorate diferit,

mărgele

printre piezişe priviri

şi izbăviri casnice

le-nvăţ să latre

a iarnă / sau

să dea târcoale

prin aerul

de la cină

dar nici vorbă să aflu

cine

mi-a lăsat mie anume

imprimat pe obraz,

însemnul

unui testament

nedescifrat /

nu cunoşteam pe nimeni

din lectica scufundată

în liniştea pădurii

pasărea-nţeleaptă

chemată,

fonfăie în loc să cânte mirific

sus – jos,

atoateştiutor – atoateaducător,

e cerul /

nimic nou

doar strigătul meu.

 

 

Pricini şi ore despre visare

 

se-arată

ceasul navigării

spre

lâna de aur

aşteptam plecarea,

amintirile, sub pleoape

fixate

ca nişte licheni

nu trag prea greu /

constructorii de corăbii,

mai aveau / câteva înjurături

şi cuie

de bătut în talpa mării

nimeni

nu ştia / că unuia

nevasta îi născuse

o fată-sirenă

după chipul şi asemănarea

viselor lui /

toţi continuau

să muşte din

carnea nopţii zbârcite

sperând ca Zeus,

contra unor osanale reverenţioase,

duhnind a prefăcătorie

să le-arate / unde-i

plosca fermecată

plină cu apă vie

şi o hartă,

cu drumuri şi pricini

despre

lumea ce va să fie.

 

 

Rol principal

într-un spectacol deocheat

 

port o pălărie

deocheată

cu panglici, fructe

şi zurgălăi

în satul acesta

aproape pustiu,

casele sunt mici,

ferestrele cât ochiul

stâng,

sunt invitată de onoare

la târgul anual

izvorul

se vinde la bucată

răsucit în sfoară

transparent – gălbuie

un ochean prin care,

lumea se vede

anapoda şi veselă, trăsnită,

o litră de bulion

poţi pofti pe gratis /

caprele fac larmă

chemând înserarea

când merg la culcare;

preţ de doi leuţi

costă aventura

în bărcile de hârtie

pe care scrie

acelaşi cuvânt luat de val

casa de vis-á-vis

e toată un verde

stăpânului,

mulţi îi zic nebun

el râde / ca-ntr-un ritual

învăţat pe de rost

împarte bănuţii din buzunare

la toţi / pe care

îi întâlneşte în cale

şi poartă lipită

pe cămaşă

fotografia lui

din vremea când

fuma pipă / /

orăcăitul broaştei

rătăcite în ierburi

sună a litanie refuzată.

 

 

Precum în cer aşa şi pre pământ,

e târziu de tot

 

mama purta

lumină verde la subsiori

cerurile, coborâte,

mă priveau prin ochiul ei stâng

din vârful capului

în jos

ca pe-un fedeleş

de îndărătnicii,

bucle mototolite,

intersecţii

cu te miri ce /

meserie fără ocupaţie

precum în cer,

aşa şi pre pământ

e târziu de tot;

îi făceam semne /

ca într-o fotografie

neîncăpătoare,

tăcerea dospind

se preschimba

în bufniţe şi fluturi

în privirea sa

un înger cânta

pentru ziua mea

pentru bună-cuviinţă

şi ascultare;

tuşeam / era arşiţă /

mă ruşinam

spre dreapta / o apă

în care se bălăceau

trei dorinţe

ţi-e sete ? o întrebam

paşii ei, săpau o vale

între două feluri de lumină /

o rechemam.

 

 

Poemul, poemul

 

În memoria lui Doni

 

brusc, te-au luat îngerii

să le vindeci şi lor

aripa bolnavă

precum făceai

cu oamenii /

arunc strigăt

şi lacrimă / pe calea îngerească

recompun

partea de cer vătămată

căzută,

ca un porţelan spart

în capul meu;

ecouri de poem, trăite

ţăndări albastre /

subţiată lumină,

cioburi de infinit,

cu avariţie, mi le asum

la o adică,

nu le merit

şi / nici nu ştiu

să înţeleg

primejdioasa lor pendulare

între zilele de joi

şi ploaie / mereu o plecare

mereu o chemare

vânturată în mine

îmi atacă simţămintele

mă-mbată

ca un vin vechi

singur treaz

în mine, urlând,

(slobodă fiară)

cu zgarda muşcată,

dorul

pândeşte momentul când

îşi va înfige colţii din nou

în beregata cerului

 

 

Joc de Crăciun

 

hai să desenăm.

lumea şi locul nostru exact / zici /

jumătate din lumină

pentru mine,

jumătate

pentru tine;

desenul tău,

e un rotund

cu ochi, gură

şi nas dintr-o linie:

rotofei,

cu o eşarfă verde

la gât,

pare un chip de băiat

(dintr-un desen animat)

– dar e luna, spui;

iar eu văd

globul de cristal /

prin verdele greu

rotindu-i la gât

un cântec tânăr

din fluier neterminat

se prelinge prin noi

în joacă / luna

îţi face hatârul

să se oglindească

într-o lacrimă pământească

un ring

unde se întrec /

imparţial / cu toţii

în jocul

de-a dusul şi-ntorsul.

 

 

Zidul de foc

 

Zmeul

din hârtie colorată,

deşi are trei ochi,

se-nvârte pierdut

când

noaptea cade

intempestiv / şi

aşchiile

ţesute în aripile

îngerului protector

se-ntunecă în mine;

speriată, îl ademenesc

până la zidul de foc

unde ne-aşteaptă

oşteanul

care să ne-nveţe

mişcările de apărare

dintr-o viaţă

viitoare.

 

 

Portret cu senzaţii adăugite

 

din adâncul muntelui,

scapără misterele uneori

pârjolind noaptea

şi cărările

spre cetate /

ochii jivinelor,

săgeţi argintate,

atacă /

unde să mă ascund ?

drumul

se frânge la jumătate

între adâncuri

şi chemare,

o inimă respiră

nălucă,

în mine

şi-n lună.

Anunțuri
TrackBack URI

Blog la WordPress.com.