NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VICTOR MARTIN

 

SUB PRUN


Mi-am luat laptop;

acum, pot să stau sub prun şi să scriu.

 

Nu dau cu prune după tine,

şopteşte prunul prin tot ce mai este prin grădină;

voi, intelectualii, aveţi impresia

că distilaţi esenţe

în distileria postmodernistă de jazz,

dintr-o natură a voastră, de interior.

Faci rebarbativ din barbă

şi numeri clapele imaginarului

ambient de exterior

al acestui laptop, prehominid vesel.

 

E atâta poezie în laptop, încât,

când îl închizi,

aceasta rămâne pe-afară.

Termină-te, nu mai creşte,

pe scaunul tău,

cu rădăcinile lui de picioare!

În boala asta a voastră după literatură,

spitalele au intrat şi-n catedrale.

Frica de început te fermentează în nenumărate

şi ignobile sfârşituri.

Suflul depărtării umple enciclopedii de sufluri.

 

Doar urmărind femeia, mai poţi vedea marea.

Chiar şi şcoala pustiului

s-a mutat în oaza asta de şchiopi.

A scrie e ca şi cum ai uda strada

după o ploaie de fantasme.

În americi de cuvinte, e imprudent de emigrat;

statul cu capul în jos,

pe partea cealaltă a globului,

îţi coboară mintea la cap,

lucru deloc bun,

aici, sub prun.

 

CLOVNUL HIERATIC


Cuprins de mica lui măreţie,

clovnul hieratic ne cântă din fluier, ne cântă pe toţi.

Înmuiat în hieratismul clovnului

oricărui fel de preşedinte,

clovn ce ne încolonează spre locurile de veci

ale luptei cu munca,

din fluier dau muguri de fluier,

crenguţe, apoi crengi din ce în ce mai groase de fluier,

ornate cu frumoase intenţii,

ca nişte frunzuliţe de argint;

ca nişte clepsidre se întorc acestea,

ca păsările migratoarelor gripe aviare se întorc.

 

Cu o foarfecă de tăiat via,

alt clovn hieratic ajustează lăstarii fluierului,

preluând el comanda cohortelor

de oameni ai muncii noastre.

Din spate, un al treilea clovn hieratic

taie creanga celui din faţă,

tăindu-se creanga, la rândul lui,

fiecare dintre aceştia comandându-ne masa,

casa şi dansul, urmărindu-ne,

să nu trecem prea repede de ora exactă.

Cuminţi, ne încolonăm de câte ori e nevoie;

din cântec, nu rezultă nevoia.

 


ÎNGER CIBERNETIZAT


Odată în viaţă,

în stilul său sacrofag,

trece îngerul cibernetizat;

în rest, totul nu e decât aşteptarea acestuia.

Nu deschizi bine cartea,

că vine iarna;

plină de tovarăşi,

acum e plină atmosfera de îngeri.

Citeşti şi nu spui nimic,

într-o fărâmă de timp în care

poţi spune absolut orice.

 

Cum nu se-ntâmplă nimic?

Se-ntâmplă orice vrem;

ne zbatem de atâta alb.

Şi stăm, şi ne mirăm ca proştii

de ce nu e un început, acum, la sfârşit,

când scormonim, să împărţim cadavrele,

în cadavre de oameni buni şi răi?

Nici nu mai există un început,

El s-a autoingurgitat; ca economia,

cultura, sportul, turismul

şi toate celelalte, de pe cealaltă lume.

 

Poetul nu mai e un corp de iluminat ceva,

crede fiecare că nici moartea

nu-l mai ajută să dispară.

Chiar şi-o simplă neatingere,

te face să te porţi cu lucrul altuia

ca şi cum  ar fi al tău.

 

Vezi cum punctul de vedere

nu vine odată cu vederea,

ci cu orbirea

cântecului de trecut strada.

 

 

GOL

 

Cu vorbele sale,

atât de bine dă poetul ocol poemului,

încât îl afirmă ca pe un gol

în interiorul vorbelor sale.

 

 

EXTINCŢIE

 

Continuând să coexiste,

speciile tot mai rare de oameni,

se sting de la sine,

zburând ritualic

în jurul lămpii.

 

 

INVAZIE

 

Ciuruiţi de razele Lunii,

extratereştrii din noi

se împrăştie peste tot

şi populează o planetă, altfel,

locuibilă.

 

 

SPĂLAREA LA FAŢĂ

 

Aplecat deasupra undelor râului de mercur,

monstrul cu faţă umană

îşi spală mâinile, picioarele

şi celelalte organe genitale.

 

 

 

TINEREŢEA DE-A TRAGE CU DUŞCA


Tinereţea? E prea mult

să-ţi folosească la ceva,

ca o politeţe ce poate răni

fără să jignească.

Prizonieră a propriului coeficient de inteligenţă,

psalmodiind pre versuri tocite,

cu sperma verde a gândului rău,

îşi ia bilet de la orice început.

 

Boală ce te ţine închis într.un colţ de viaţă,

să vezi şi tu cum e,

grijă a zilei de mâine

ce te urmăreşte şi-n somn,

se fâţâie pe străzi, încolo şi încoace,

ca nisipul clepsidrei.

Călătorind printre sălcii

mai mult sau mai puţin circumstanţiale,

aşezată pe un zid

mai mult sau mai puţin chinezesc,

îţi scrie scrisoare

în care-ţi trimite către nord

chiar zidul de sud al casei.

 

Dacă eşti frumos,

e posibil să ai sida.

Risipei se dedă prostia,

durerea se-ntrupează din resturi,

iar viaţa, ninsoare continuă,

ne arată, spre sud,

comandamentul vocal de iarnă.

 

Tinereţea, păsărică albă-n cioc,

nici ea nu stă pe loc;

îmbrăcată în camere de forţă,

ne arată fel de fel de muşchi,

sculpturi muzicale,

picături de sudoare pe file de cec.

 

Tinereţe, mergi cu bine, după tricouri reumatice!

La întoarcere,

vei găsi taxe mai mari pe orice venit;

nimeni nu e prost în ţara lui,

să ridice statuie lumânării.

 

 

RECLAMĂ

  

În reclama în care cei săraci la minte

spun că ei nu sunt aşa, ci altfel,

altfel decât cei deştepţi,

înfloreşte comerţul cu proşti.

Comercianţii îşi strigă marfa

şi nu mai e nimeni în piaţă.

Înecaţi în raţiuni estetice,

ochii ne cad pe lucruri

din ce în ce mai diferite.

 

Lumânări de granit peste tot,

cuvinte nebune.

Izolate de producţia de flori,

florile au început să crească altfel.

 

Ne trezim din somn spunând

că nu contează ce, că nu contează cui,

că trebuie să conducă cineva şi ţara aceasta

şi are nevoie de proşti.

 

 

DA, UNEORI…

 

Da, uneori ne mai amintim,

nici nu e important ce.

Da, uneori mai împingem uşa catedralei,

nici nu e important dacă pătrundem înăuntru.

Da, uneori mai scoatem degetele afară, în ploaie,

nici nu mai contează dacă le scoatem din viitura

care ne îneacă.

Da, uneori mai pozăm sub cununi,

nici nu contează dacă de frunze sau spini.

Da, uneori ne îneacă frumuseţea,

nici nu contează dacă de cuvinte sau de priviri.

Da, uneori ne-nvelim în mantia reflexului condiţionat,

nici nu mai contează

dacă de umbra copertei sau coperta umbrei.

Da, uneori ne cumpărăm oglinzi,

care ne fac aşa cum vrem noi,

nici nu mai contează dacă singuri de toate sau câte doi.

Da, mergem până ne transformăm în drum,

nu contează dacă de morminte,

de pietre cubice sau de scrum.

Da, gardienii bat la noi şi nu li se deschide,

nici nu contează dacă nu li se deschide

orizontul sau mormântul.

Da, îngerii apără umbrelele noastre de ploaie,

nici nu mai contează dacă o fac de milă

sau trupurile lor dăruind.

Da, uneori mă aplec înainte, peste câte o carte,

nici nu mai contează dacă îmi alunecă picioarele

şi cad în hăul ei

sau o iau, ca pe rucsac, la spinare.

Da, uneori îmi împleteşti, din raze de soare şi melanină,

o cămaşă,

nici nu mai contează dacă de plimbare pe deal

sau prin canalizare.

Da, uneori cinele le luăm în taină,

nici nu mai contează dacă de polenizare artificială

sau culturalizare.

Da, uneori din vâslă facem violă,

nici nu mai contează dacă la pachet

sau în zâmbete disperate.

Da, uneori traducem din Eminescu în Eminescu,

nici nu mai contează dacă plopul

e frate poetului sau umbrei.

Da, uneori îngerii împart bătrânilor bâte,

nici nu mai contează dacă îngerii împart zâmbete,

dacă zâmbetele împart îngeri sau noi,

satiri ai satârului,

râdem cu gura până la urechile lor.

Da, uneori parfumul fragil al ideii e irezistibil,

nici nu mai contează dacă prin crăpături

sau prin împrumut la bancă.

Da, uneori nădăjduim lucruri atât de deosebite,

nici nu mai contează cine le deosebeşte

şi cine le votează.

Da, uneori nimeni nu mai împarte nimic, nimănui,

nici nu mai contează nimicul din corăbii

sau nimicul din sunet.

Da, uneori înfruntăm iernile doar cu privirea,

nici nu mai contează privirea de animal tânăr

sau de lumină prelinsă.

Da, uneori se-nmulţesc şi apostolii Domnului,

nici nu mai contează dacă se-nmulţesc cu ora

sau cu pacea-nserării.

Da, uneori ne îmbrăcăm doar în farduri,

nici nu mai contează de care,

de bucătării, de peisaje sau de garduri.

Da, uneori se dau legi împotriva firii,

nici nu mai contează dacă sunt legi ale acţiunii

faţă cu reacţiunea.

Da, uneori facem întâmplările unice,

nici nu mai contează de ce, de unde, de când.

Da, uneori suntem egali în faţa muncii,

ca într-o căsătorie în stil propriu,

şi vine trenul; la gară,

toţi suntem imuni şi grăbiţi.

 

 


ÎN TREN

 

Să scapi trenul cu viaţă,

multă viaţă şi optimism,

sau să-l prinzi cu indiferenţă?

Cu indiferenţa ta,

poţi strivi o muscă pe geamul murdar

sau poţi înapoia ochilor un peisaj în mişcare,

acelaşi peisaj de fiecare zi,

într-o ţară, pe o cale ferată,

unde fiecare zi e luni.

Te miri când se împrăştie toţi ca iepurii

şi nu stă fiecare la locul lui,

în acest tren ca o moarte,

să pornească odată.

Nici între trenuri nu e rău,

dar e mai complicat să stai ore întregi

cu ochii ţintuiţi pe afişul murdar, liniat neglijent,

de unde poţi extrage o staţie iniţială,

una finală şi preţul pe kilometru

de direcţie şi sens.

Dacă trenul tot nu mai vine

sau stă prea mult printre linii,

te consolezi măcar cu ideea că,

într-o bună zi,

poetul moare, e găsit îngheţat,

sau imbecilizat de căldură,

şi îi iei tu locul în pagina 4,

veşnica pagină de poezie

a revistei pe care ai pus

brânza, salamul şi roşiile.

 

 

SENS UNIC

 

Cel mai sigur drum e frica

de a ieşi din casă,

frica de a ieşi din ţară, din puşcărie,

din tine însuţi.

Între a confunda sensul unic,

al nostru, al tuturor,

cu sexul unic de la televizor

şi a sta într-o casă,

pe care nu ai nici măcar şansa s-o ai,

e o prăpastie confortabilă;

regizorul vine dimineaţa, devreme,

îşi deschide geanta cu acte,

îşi mănâncă sandvişul,

cu degete cu tot,

şi se aşează pe scaunul cu numele său.

Tu dai o replică, regizorul dă o dublă

şi apoi, foaie verde de mohor,

te ascunzi după decor.

Iepurele tău se joacă prin iarbă,

tu cauţi adevărul de ieri,

iar acesta e totdeauna

la inginerul de sunet.

Aştepţi pauza de prânz,

când poţi da cu capul după minge,

când poţi dansa cu pedichiuristele

şi poţi striga orice

spectatorilor legaţi la ochi,

reafirmându-ţi prezenţa,

ca de poliţie politică.

Spui atâtea adevăruri

încât nu te mai crede nimeni

şi eşti mulţumit doar că ai despre ce scrie,

mai mult decât despre ce dormi şi visa urât,

că ai despre ce pune virgulă la marginea lumii,

garagatiţa presei.

 

 

CULMEA AMIEZII

 

În aşteptarea amiezii speranţei

că noaptea nu va mai veni

în oraşul în care toate adresele sunt greşite,

nu există prăbuşire fără zbor,

excatologicul şi scabrosul zbor

de a căuta cu înţelegerea

doar acel lucru pe care nu-l vei găsi.

În rugăciune, ţi se fac genunchii de plumb,

către-nţelegerea lumii, atât de curentă.

Încerci să mori de fericire,

cu mâinile sus,

prizonierul cu faţa doar către stele.

A căuta cu ură iubirea,

a găsi dulce amarul sărut,

nici geniul nu poate,

cum răsăritul de soare

nu poate da liniei gândului

frigul larvar al ideii

din culmea amiezii.

 

 

 

REVISTA PRESEI

 

Claustraţi în câte o secundă de vară,

în teancuri de reviste apărute independent

de voinţa cititorului,

vedem cum reuşim prin hoţie,

ce prin onestitate,

nu reuşim niciodată.

Spre sfârşitul curgerii sale,

timpul dezgroapă ideea de om,

niciodată-ngropată.

Vedem cum nu e nimeni prost

în ţara lui şi, mai ales,

în ţara altuia

şi îmi ceri să-ţi spun,

pe aici, spaţiul cât e de nebun.

Vedem că în Munţii Carpaţi trăieşte

descendentul calului sălbatic,

calul de apartament, şi,

ca-ntr-un raliu al frumuseţii, de anul acesta,

ne cuprind şi braţele nopţii fără cap.

Cultura e mult mai vie,

dacă o laşi, aşa, moartă,

şi se aşează o zăpadă peste noi,

ca de gânduri.

Nu trebuie să fii politicos, fratele meu,

cu fiecare zi, mai nenăscut;

poţi fi suspectat de spionaj.

În psalmodierea naturii din noi,

politeţea poate răni,

dar nu jigneşte.

Aş vrea să ştiu, a crăpat

piatra filozofală din mijloc de sat?

Apă adâncă, trece şi această zi,

ca o revistă a presei.

Deşi lucrurile au luat-o razna,

ca nişte versuri,

sunt sub control;

controlorii cad ca merele toamna.

Atât de mult am păşit,

încât ţara s-a învechit.

Ca lemnul stupului uitat în furtună,

cine-i harnic şi munceşte,

are tot ce vrei;

tot ce vrei, tu, ţara mea,

în care geme de lumină

mierea graiului nostru.

 

 

INFIRMITATE

 

Natura, imaginată de naturalişti,

îţi smulge picioarele

şi ţi le-nfige-n spinare,

îţi leagă arătătorul de gât

şi, atunci când vântul, drămuindu-ţi privirile,

te afirmă, ca orice formă de minoritate,

calci fără picioare şi, când apuci ceva,

de aici, de dincolo de mâini,

calci ca un orb

cu un singur ochi

pentru călcat şi pentru apucat.

 

Ce încredere să mai ai

într-o lege a firului prin care

majoritatea, armata mâncătorilor de pâine,

în loc să fie, se crede superioară

şi smulge rădăcinile amare ale ochilor

ultimei lighioane,

cu infirmitatea ei de-a nu fi,

la fel, în fiecare zi?

 

 

EDUCAŢIE FIZICO-CHIMICĂ

  

Opreşte-te, clipă, mai multe minute!

 

Murim, sperând că viaţa ne dăruie lumină,

sperăm, creând iluzii în ceaşca de cafea,

iubim, crezând că totul e-un cerc de patimi mute,

dormim, sperând că somnu-i licoarea disperăriii,

cântăm, ţesând sincope dintr-un frunziş gregar,

fugim, sperând că fuga e pierdere de umbră,

zâmbim orei în care simţim binele 

cădem cu buza creată în curba de nivel,

culegem amintiri cu degete prelungi.

 

Multe facem dacă noaptea

n-ar împletici năvoade.

 

Opreşte-te, clipă, în fiece zi!

 

Între a nu fi, a fi şi a nu mai fi,

murim, sperăm, iubim, dormim, cântăm, fugim, zâmbim, cădem, culegem.

 

 

POVESTE DIN CARTIERUL CELEST

 

Trăitori la margine de oraş

sau ajunşi la Putere, semidocţii

se uită de sus la sfertodocţi.

Lumea nu e nicicând

aşa cum ai lăsat-o.

Suntem neplăcut surprinşi la furat.

Omenirea nu avansează; doar calculatoarele.

Sfârşitul e, tot timpul,

un început prost.

Dacă nu poţi fi tu însuţi,

nu poţi imita pe nimeni.

Noi suntem viitorul;

viitorul vostru.

Cînd unul din noi

face o prostie, fi sigur,

următorul nu face aceeaşi prostie.

 


NEPERECHILE

 

 

Spoite pe pereţi, ceasuri de taina,

ceasuri de gargară.

Înţelege fiecare poetul nepereche cum poate,

înţelege fiecare neperechea, neperecherea,

neperechea de ce,

neîmperecherea cu ce.

Când ai mai multă nevoie de ea,

Poezia poetului nepereche e poezia nepereche;

neperechea de orice îţi poţi imagina

sapă tăcerea, ca adevăr absolut.

Poezia e să spui cuvintele ca şi cum ar fi

soldatul de gardă la gardul ferestrei,

în ninsoare.

Cioplit în diamant,

flautul său nu mai cântă nimic

şi, vă întreb, cui se mai poate povesti

ce se poate povesti?

Trece ziua mea şi mă lasă

zilei tale,

nu se mai ştie cine ştie ce trece printre noi,

la acest schimb cu monede de ciocolată.

Călcăm pe pământ,

cu pământul adus de acasă

în sticle de bere.

Am surzit foarte mult şi foarte tare,

nu ne mai auzim

ce ne spunem nouă înşine.

 

 

 

 

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.