NOUL ORFEU * antologie de poezie română de azi

■ VIOLETA IONESCU

Pe Argeş în jos

 

Lacrima de fântână se zvântă, Manole

Cu aripi de şindrilă stanele

Se-ntorc în pietrari.

Iată-vă sus pe-acoperişul luminii

Şi negrul vodă care vă semnase dreptul

La o singură moarte

Iată-l cum însuşi, ridicându-vă schelele

Se-nchină vouă

Dumnezeilor lui.

 

Mai e loc de nouă monastiri, nouă Ane

Nouă Meşteri Manole…

 

Ci numai tu vei rămâne

Ci numai în fântâna tăcerii tale

Se tulbură Ana,

Manole…

 

Vară pe dos

 

 

E vară şi ninge clepsidric

frumos, dar adevărat

probabil cu Lună

fiindcă zăpada s-a terminat.

 

Dacă stai sub salcâmi

ninge cu ceva foarte drag

poate cu ultima copilărie.

Sub plopi dacă stai

te ninge fără soţ

de nu te vezi

cu pene din pernele cerului

cu puf, cu pere

sau cu ce dă Dumnezeu

când vrea.

 

Ninge de departe

cred că din ţara lacurilor

cu lebede sau cu gâşte ridicate

de Andersen în văzduh

odată ca niciodată.

 

E vară şi ninge

ca-ntr-un desen animat

ca-ntr-un film mut cu piane

şi sonate călcate pe coadă.

 

Ninge angelic dinspre rai

faru-i orbit tot de păsări.

Ninge cu fluturi de spermanţet

la căpătâiul nopţii murite.

 

Ninge pentru noi,

peste noi

şi prin noi

de la mine la tine şi invers

E o viforniţă de nedescris…

Şi ce dacă-i vară, ninge cu sârg

eu aş zice cu patimă

de la un pol la altul

din iarna trecută spre cea viitoare.

Ce viscol de catifea…

 

Ninge până-n pânzele albe

cu corăbii sau rufe

întinse la uscat

când la baza acestei ninsori

stă Pământul.

 

E vară, dar nu-i nimic

acum e rândul ei

poate să ningă cât vrea şi de tot

n-are decât.

 

Şi de-o mai ţine aşa

ţi se poate întâmpla

dacă eşti neatent când sufli

în păpădie

să te trezeşti într-o zi ningând

chiar tu

pe-o insulă pustie…

 

Rugă pentru sănătatea iubirii

 

 

Să ne rugăm

Pentru cel ce iubire fiind

Vede visul păsării fără trup

Şi se trezeşte în celălalt

 

Să ne rugăm

Pentru cel ce iubire fiind

Se trezeşte din visul păsării

Fără trup

În celălalt.

 

Să ne rugăm

Pentru cel ce iubire fiind

Se trezeşte

 

Fără trup

În celălalt

Să ne rugăm.

 

Stai lângă mine

 

Desigur tu ştii unde sunt eu acum

Desigur priveşti prin pereţii de aer

Acest fluviu de-a lungul căruia trec

Aceşti sori înecaţi în propria flamă

Aceste păsări dintr-o ţară mai de sus, a zăpezii

Aruncate de-a valma în golul rămas.

 

Desigur cu mine aluneci şi ştii

Aceste pletoase cruci care opresc fulgii

Dar nu pot opri malurile.

Cu mine curgi spre unde se naşte

Izbăvitor şi în slavă

Tot ce e viu şi sub pleoape

Umple munţii cu mare.

 

Cât încă mai sunt şi mai suntem

Stai lângă mine veghează şi ştii.

 

 

Plouă cu noctiluce

 

Plouă cu noctiluce

Catargele, pânzele, cabinele ard

Plouă cu furtună de gradul

Trei virgulă patrusprezece

Adâncurile joacă zaruri pe punte

Valul mugeşte zâmbind

Mustăţi şi bărbi fosforescente

Se balansează ude în negativ

 

Prin plasa cu ochiuri

De munte şi mare

Năvodul mă smulge de mal

Sunt siajul mereu aruncat

În robia libertăţii

Nu întotdeauna de sus

Şi aproape platonic.

 

Aldebaran

 

Impresia că te-ntorci către mine

În timp ce te-ndepărtezi

Stranie fiinţă Aldebaran…

 

Câte milioane de ani-lumină

Sapă faţa ta nevăzută?

 

Impresia că scriu cu tine-aplecat

Peste umărul meu…

Câte  galaxii între noi? Doar două?

 

Impresia că-ţi ascult

Necuvântată porunca…

 

Şi ce dacă nu ai chip?

 

Stranie fiinţă Aldebaran

Facă-se voia ta.

 

Concentrare

 

In faţa mării ne dezbrăcăm

Cât mai goi, cât mai puri, cât mai tandri

Costumul de baie e-un fel de parolă.

Ne depărtăm

Trupul nostru e-un fel de parolă.

Trecem de geamandura lui

Sufletul nostru e-un fel  de parolă.

Orbecăim…

Labirintul erei primare

E-un început de parolă

În coadă de peşte.

 

Dacă ne-am întoarce acum la ţărm

Ni s-ar face ruşine.

 

Arbore frate

 

Arbore frate

Străin de tot ce nu este

Gândul tău

Cine îţi porunceşte tăcerea?

Toamnele cad de acord

La picioarele tale

Simţi cu genunchii colţurile reci

Ale stelelor din apă

Eşti războiul pe care păianjenii

Se urcă la cer

 

Arbore frate

Lasă-mă în coaja ta

Cum poţi muri fără inimă?

 

Poem amfibiu

 

Mă aflu într-o scoică

Şi agonia mării e peste tot

Cu nici un ghem de lună udă

Şi nici o pasăre peste valuri

Cu nici un semn

Şi cu nici o chemare

Ci doar cu aceste tălpi

Care nu ştiu decât să calce

Şi să ţintuiască întunericul

De poala acestui ţărm

 

Un gând amfibiu se întoarce în mine

Sunt peştele călător

De acun milioane de ani

Care n-a cunoscut umilinţa

Nici unei cutii de conserve.

 

 

Bântuie-mă, Doamne

 

Cu taifunul speranţei bântuie-mă Doamne

Cu îndepărtatul ei cântec

ţine-mă trează

Ştiu

Există o patrie a nerostirii

Precum în cer aşa şi pe pământ

Care întrece lumina

Şi oricât aş alerga…

Tu, cel odată cu mine născut

Prigonit şi reîntors

În miracolul dezorbirii

Ridică-mă şi lasă-mă să văd

În aerul tare ca o stâncă de ozon

Vulturii care vor trece prin mine

Vindecă-mă cu vinul

Fă-mă să-mi port primenirea

Pentru cuminecătura de dragoste

Şi biruie-mă, Doamne

Să urc cu paşii Tăi

Această Golgotă.

 

Anunțuri
TrackBack URI

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.