■ ADRIAN AMARIEI

…(Plâng, Părinte…)

Plâng, Părinte,

căci să scriu

nu pot…

Nici pasta nu

mai

curge

iar cuvintele

nu le mai

înţeleg…

Sunt trist

căci caut

bucuria

unde

Tu

nu eşti

iar ruga-mi

se înalţă

către

Tine

doar când

lacrima-mi

te-aduce-n

amintire…

Nu sunt

plăsmuitor

de

stihuri…

Sunt doar acela

care-n literă

îşi scrie

calea

ce i-ai

pregătit-o…

…(Doamne… ai să ştii vreodată?…)

Doamne…

Oare ai să ştii

vreodată

cum e să

termini

un lucru

fără a-l începe?

Vei putea

vreodată

să stingi flacăra

ce pâlpâie

într-un suflet

ce-ţi caută

numele

fără să te

cunoască?

Ai să zdrobeşti

inima ce

plânge

şi n-ai să-i

dai

alinare?

Doar huma

e în stare

să termine…

să stingă…

să zdrobească…

Tu nu poţi decât

Iubi…

…(Mi-e dor de acasă…)

Mi-e dor de

acasă…

De locul tainic al

sufletului în

care îmi

şoptea

Iubirea…

De irisul ochilor

în care mă

jucam

cu razele

luminii

ce-ţi apărea pe chip

când zâmbeai…

Dar acum eşti trist…

Iar paşii mei

hoinăresc nebuni pe

câmpii de

gânduri

neştiind cum să

găsească

strâmta cărare

ce ne unea

cândva…

Mi-e dor de

acasă…

…(Merg pe muchia lamei…)

Merg pe muchia lamei

şi o simt cum

puţin câte puţin

deschide sângelui

porţile

libertăţii…

Şi-l văd murind…

Cu fiecare strop ce

curge

văd viaţa ucisă,

uitată

într-un colţişor

al minţii

unde mai licăreşte încă

lumina

Cuvântului…

Mă opresc,

cobor,

iar rănile-mi

sărută pământul,

se-nalţă către

Cer

în freamătul

iubirii…

şi-atunci îmi vii

în gând

şi strig:

„Unde eşti?

…Unde sunt?”

…(Astăzi sunt singur…)

Astăzi sunt singur:

fără fraţi,

sfinţi sau

zei străini ce-şi

află veşnicia

în cerneala

neagră

cu care aştern

rânduri peste

rânduri,

învălmăşeli de

litere moarte,

de cuvinte nenăscute

şi vise neîmplinite…

Astăzi sunt singur:

înfăşurat în

mantia

vântului

ce-mi înţepeneşte

degetele

asupra unei pagini

condamnate

să fie unită

cu alta

pe vecie…

Astăzi sunt singur

crestând în

mintea-mi

nervul ce ucide

zâne şi

imagini

dintr-un castel

în care

am locuit cândva,

ale cărui dale

s-au transformat

în aerul

ce-l iau ca pe o doctorie

a liniştii

ce va să vină…

Astăzi sunt singur…

…(Prooroci blestemaţi…)

Prooroci blestemaţi

ce chemăm moartea

făurind

umbrele

in clipele viitorului…

să fim noi, Tată,

cei ce osândim?

Să fim noi cei care

pironim iubirea

în cuvinte

făr’ de

sunet?

Ne iartă…

Baladă…

Sunt cel ce iubirea nebună cerşeşte

Căutând într-un suflet cu şoapte măiestre

Lumina ce-alină alean şi-n durere-i

Balsam peste rană şi mângâiere…

.

Unt cel ce străbate cărări neştiute

De nimeni…iar lumea-n suspine răsfrânte

Mi-e soră pe drumul către fiinţă

Strigând către ceruri făr’ de credinţă…

.

Sunt cel care cântă cu glasul şi pana

Pe zidul ce-n umbră o plânge pe Ana…

De vreţi ca în casa-mi vreodată să şedeţi

Fi-vă-voi gazdă, doar să o cereţi…

.

Căci casa mi-e cerul cu lună şi stele

Iar norii se joacă cu visele mele

Pe creste nebune mi-e zborul mai lin:

Sunt cel ce-n ocean de iubire mă-nchin…

…(Te iubesc…)

Te iubesc…

şi dacă nu ar fi aşa

n-aş plânge

iar lacrimile

nu te-ar striga în şoapta

ce se stinge-n

suflet…

Un dor ce-ţi cere pururi

viaţa

şi-o mână ce se-apleacă

sub greutatea

gândului

mi-au mai rămas

ca amintire

a ceea ce mi-ai dat…

Te iubesc…

…(Doamne…)

Doamne,

oare tot ceea ce

gândesc

şi fac,

tot ce văd,

ating,

aud şi

scriu

mi-e scriptă pentru viaţă?

Profeţii te vedeau

şi te-auzeau,

dar pentru mine

să fie pana

ce-mi

arată ce-i

învăluit în

neguri de lumini şi

umbre?

Să-mi fie viziunea

ce-mi arată

planul tău

ce scriu şi cânt?

De ce cuvântu-şi schimbă

drumul

şi-mi cutremură

fiinţa?

Doar ţie-ţi este

dat şi

dat îţi eşti să ştii

aceasta…

…(Îmi ceri să scriu…)

Îmi ceri să scriu

dar nu ştiu

decât

cântul

ce-l îngână sufletu-mi

când te-nsoţeşte…

Înger de-aş fi

m-aş lepăda de mine

ca două inimi

doar una

să fie,

iar zborul l-aş lăsa

pe-o clipă de

iubire

ce mi-ar fi lumină

pe vecie…

Dar clipa trece

şi-i fără de

tine…

30 de arginţi…

Pe treizeci de-arginţi

am dat

iubirea…

Cu treizeci de-arginţi

mă-ndrept spre

Tine

să-mi răscumperi vina…

Nu spui nimic…

Şi rând pe rând îi strângi,

priveşti spre mine

şi-mi zâmbeşti…

Iudă îmi sunt,

Părinte,

şi nimic nu am

fără de Tine…

Doar viciul şi

păcatul…

Acrostih…(Pruncul…)

Prin noaptea

Rece străbate

Un cântec nebun…

Nenăscutul

Cunoaşte

Unirea cu trupul

Lovit de durere…

.

Din

Iubirea

Neînţeleasă a unei

Inimi

Eterne

Se revarsă

Liniştea ce

Este de la Început…

A fost acum un an

A mai trecut un an…

Ce mi-a mai rămas de-atunci?

Eternul unei

Lumi necunoscute,

Indescifrabile,

Ascunse printre gândurile

Inimii

Unui îndrăgostit

Bogat în litere

Escatologice

Şi, în acelaşi timp,

Tocite de peniţa

Elipselor sufletului…

.

Acesta este numele

şi-ndemnul

ce-mi mai rămâne

după pribegia

celui

ce s-a odihnit

sub valurile mării:

un acrostih

ascuns

citit doar de

scripturile celor ce vor veni…

.

A fost acum un an…

Atunci m-am blestemat

să caut…

…(Vino, înger al luminii!)

Vino, înger al luminii!

Răsfrânge întunericul

fiinţei mele

şi-mi fii ocrotitor

aşa cum

Tatăl

a lăsat să fie…

Arată-mi calea

ce-a urmat-o

Sărăcuţul,

cel ce a cântat iubirea

şi-a ajuns

iubire…

Roagă-l să mijlocească

pentru

fiii săi

la Tatăl!

Roagă-l să imprime

şi în sufletele noastre

smnele iubirii,

semnele lui

Cristos…

Vino,

tu, înger al iubirii,

şi-ocroteşte-ne!

Poartă-ne pe aripile tale…

…(Vino, Duhule Mângâietor!…)

Vino, Duhule Mângâietor!…

Coboară în inima mea

rănită de

păcatele

ce se revarsă ca un puhoi…

Toarnă peste rănile sufletului

balsamul iubirii şi

al luminii,

balsamul iertării şi

a bucuriei de a fi împreună

fraţi

în Acela care ne-a răscumpărat…

Vino…

Aprinde-mi fiinţa de

dorul

ce-L mistuie pe Tatăl

care-şi dă

propriul Fiu

spre salvarea mea…

Fă să nu se stingă în mine

candela milostivirii…

Fă să nu se stingă

flacăra

iubirii…

Acrostihul vieţii…

Cerurile cântă

Razele nopţii ce

Inundă

Suflete nebune, suflete

„Tari de cerbice…”

Oracole

Sacre ce-ascund viitorul

Arată prezentul

Învierii

Născute în

Vuietul liniştii…

„Intraţi cântând în casa Lui

Aducând mulţumire…”

Treimii: credinţa, speranţa… IUBIREA!

…(În liniştea…)

În liniştea ce mă-mpresoară

pe-azur de cer: luciri de stele

pătrund în sufletu-mi… Coboară

tristeţea lunii printre ele…

.

Şi-atunci te-aud plângând, Părinte…

Pe fiul cel plecat în lume

să-l iei în braţe-ai vrea, dar, Sfinte,

el rătăceşte cu-al său nume…

.

Iar lacrima-ţi ce mă cuprinde

mă spală şi-mi aduce-aminte

ce greu mi-a fost a mă ascunde,

s-astup urechi pentru cuvinte…

.

Dar noaptea plină de lumină

pătrunse şi-n a mea-ncăpere

şi rupse-adânca, grea tăcere

„Tată!… Să-mi ierţi această vină!”

.

M-ai sărutat plângând, Tătucă,

nu m-ai lăsat ca serv în vie

ci:”Fiu, mi-ai spus, îmi eşti tu mie

şi-n veci iertat să fii căci încă

din negrul văl ce-acoperit-a

sudoarea sufeltului veşnic

n-a mai rămas decât cenuşa

ca viu să fii, nu praf netrebnic!”

.

Şi-aştern acum un cânt, o, Tată,

să-ţi mulţumesc pentru-ndreptare

să-l aşteptăm, precum odată

m-ai aşteptat să-mi dai iertare…

Iubirea (II)

Ce-i iubirea, dacă nu un foc ce arde neîncetat…

O lacrimă, un cântec, o stea pe cerul înnorat,

O rază de lumină ce străbate-al lumii val,

O rază de speranţă ascunsă-ntr-un pocal…

.

Ce-i iubirea, dacă nu un foc ce arde neîncetat…

Fiorul dulce-al vieţii în suflet nepătat

Şi zborul lin de-arhanghel în susur de izvor

Spre-oceane de speranţă şi suflet plin de dor…

.

Ce-i iubirea dacă nu un foc ce arde neîncetat…

O voce: ”Să fie!”, în haos o lacrimă,un fulger răsfirat

O Cruce… un zeu ce capul şi-a plecat…

Un cuget:”Să-i ierţi, Tată, căci nu ştiu ce fac!”…

…Lumina lui Cristos…

Cuie…

şi lemne…

În urlete şi-n ură,

batjocură haină,

EL merge…

Păcatele fiinţelor iubite

apasă greu pe

cruce…

O dată…

A doua oară –

A treia dată, cade !…

În jurul Său,

Puţinii

ce-au mai rămas

îşi plâng

păcatul…

Sudoare-n sânge rece…

Păcate…

spatele-i brăzdează,

nelegiuiri,

injurii

în spini azi intră toate…

O mare de durere:

„O, tu, Ierusalime –

Coroana-mpărăţiei –

m-ai condamnat…

O, Tată!

blând priveşte peste dânşii !

în neştiinţa şi ignoranţa lor

Tu iartă-i !…

O, Eli… ”

Întuneric în lume s-a stins

şi-i zi…

Voi demoni: ce-aţi crezut,

că moare

Dumnezeu?

În veacuri multe, -n chin şi spaimă

voi aţi spus:

„Să moară!!!”

Dar iată lanţul negru al sclaviei:

S-a rupt!

Printre suspine de căinţă

Lumina

intră-n suflet…

Ah! de-aţi putea simţi

Căldura

iubirii Tatălui…

Ah! dacă prin mândria moartă

lumin-ar răscoli…

Străpunge, Tată,

Suflete

de gheaţă…

şi dăruieşte-le

LUMINĂ!!!…

Maria

În clipele agoniei

am încercat să ucid;

La răscruce de gânduri mi-am luat arcul

şi, înălţându-mă pe-o

geană de sânge,

te-am văzut răscolind abisurile

sufletului meu şi

am tras…

S-a aşternut o noapte grea

peste mine şi am

rămas atârnând între

timp şi spaţiu…

Pe patul vieţii odihnindu-mă,

o lacrimă de foc,

de undeva, din mine,

m-a atins şi

a deschis o poartă…

Şi te-am zărit îmbrăcată-n lumină

cu o mantie de speranţă

şi o coroană de

iubire… şi te-am strigat…