■ STELIAN I. CONSTANTIN-MITADINU

 

 

LACRIMI  DE VÂNT

 

Se dezlănţuie-n mine ape dezgheţate…

Somnuri lungi se aprind în timpane.

Bolta o-nfăşor pe rugul privirii,

Mă rup într-o parte şi alta,

Şi bolta se răstoarnă cu mine.

Răsrfânt în miracolul ierbii,

Nu mai vârstă;

Între colţii ei,

Nu mai am nici fiinţă…

 

Sunt o undă fără glas în coastele lumii,

Sunt un vârtej în joacă cu mileniile devenirii,

Stropul de apă înnodat în firul luminii…

Iată-mă ied, iată-mă mânz,

Iată-mă galop fără frâu,

Iată-mă vânt!…

 

Mă întorc cu aceeaşi fiinţă şi vârstă

Şi nu plâng.

Sunt lacrimi de vânt,

Din ploaia luminii!

Cu ele râd, cu ele cânt,

Cu ele îmi sărut iubita

Şi rădăcina din pământ !

 

( Versuri şlefuite sub îndrumarea lui Nichita Stănescu )

 

 

 

PE  FLORI  DE  TRANDAFIR

 

Şi fetele cântau doar melodia.

Cuvintele dureau nespuse

Pe flori de trandafir.

În cerc, îşi săltau sânii,

Lovind stângaci o minge.

Iar noi, băieţii, printre ele,

Să prindem semnul, zâmbetul ascuns,

Un măr de aur aruncat fierbinte,

De ea, de visul ei, spre tine !

 

Părinţii, părinţii noştri cerberi,

Închise tocuri de vioară !

Şi totuşi, totuşi, într-o seară,

Eram cu ea, alături,

Din colţul srăzii, în tramvai,

Pe bancă, singuri,

În cişmigiul oamenilor mari.

Cu ochii-i învăţam desenul feţii.

Prvirea ei mă evita,

Ori săgeta pe-ascuns

Vulcanul unei inimi de bărbat !

 

Spre clipele de despărţire,

Ne-am strâns, ne-am sărutat !…

Pe portativ cântau nebune

Cuvintele nespuse, fără şir,

Dansau, zburau cu noi

Viorile iubirii

Şi florile de trandafir !…

 

REGINA  VISURILOR  MELE

 

Regina visurilor mele, te aştept…

A câta oara te aştept,

În dunga miezului de noapte,

Când vrăjitorul nevăzut

Aprinde, între lună si pământ,

Bagheta-i de argint!

Vom fi din nou,

Eu  prinţ tăcut, curtenitor,

Iar tu,

Fântână  de blândeţe şi fiori.

 

Regina visurilor mele,

Păşeşte iar, uşor, înfricoşată,

Acelaşi prag de temeri si viori !

Femeie vis, femeie-ndrăgostită,

Rămâi cu mine până-n zori,

Să ne-mbătăm de soare,

Ca-n răsăritul nostru de-nceput !

Împarte iar ca altădată,

Alăturea de mine,

O nouă zi-lumină,

Un colţ de pâine,

O mângâiere, un surâs…

Rămâi femeia mea, rămâi

Acelaşi dor, acelaşi vis !

 

DOR ŞI NESOMN

 

Pereche şi izvor de dor,

Mă culcă-n somnul tău,

Cum eu, asemenea, te culc

În vis şi în nesomn !

 

Ne-om înveli cu stelele,

Ne-om înveli cu luna.

Răbojul amintirii

Va mai păstra o noapte,

Din nopţile promise

Să le petrecem tainic,

Mereu numai noi doi,

Noi doi, întotdeauna,

Cu stelele în pleoape

Şi peste coapse – luna !

 

CA FEŢELE LUNII

 

A fi – fire…

… Verbul toarce subţire.

Pe văile lumii, rotundul împlinirii

Conjugă implacabil

Două câte două destine,

Ca feţele lunii mereu împreună,

Ori cerul de zi, dint-o parte,

Mereu împreună cu cerul de noapte.

 

Era pe când înflorea trandafirul,

Era pe când ne-mbăta teiul grădinii,

Erau, albe, senine,

Verile noastre pline;

Eram şi-n vis numai cu tine.

Erai eu, eram tu,

Acelaşi dor, acelaşi puls, aceeaşi zidire !

 

Verbele tinereţii conjugă-n neştire:

A fi-fire, a trăi-retrăire

Rotundul nostru destin,

Între atâtea destine !

 

TOŢI  ANI  VIEŢII

        ŞI-NCĂ-O  ZI *

 

Iubeşte-mă femeia mea,

Iubeşte-mă cât lumea,

Te voi iubi, asemenea,

Cât lumea şi-un sărut !

 

Te du  cu bărcile simţirii

În setea lui Adam,

Din coasta lui şi-un cer de rouă,

Te voi zidi din nou;

Voi frământa in lutul tău

Abisurile firii,

Să nu mai ştii în ce suspin mă pierzi,

În care zâmbet mă aştepti !

 

Iubeşte-mă femeia mea,

Iubeşte-mă cât veacul,

Te voi iubi, asemenea,

Cât veacul şi-un alint !

 

Cu tine-am renăscut şi eu,

Mai ieri muream însingurat…

Pe braţul nopţii dorm mirese,

Pe braţil meu, doar tu !

Când eşti aproape te ador,

Când sunt departe te visez,

Când uit de tine, mă blestem.

Fântânile, pe sub pământ,

De fericire lăcrimează,

Când ochiul sufletului tău

Mă cheamă, mă adună

Şi mă iartă !

 

Iubeşte-mă femeia mea,

Iubeşte-mă câţi ani vor fi,

Te voi iubi, asemenea,

Toţi ani vieţii… şi-ncă-o zi !

__________________________

* Din refrenele lui Shakespeare

 

 

UN  STRIGĂT  DE  DEPARTE

 

De-atunci, de-acolo, până-aici şi-acum,

Satanice, sirenice, mă strigă,

Mă strigă luung, mă strigă de departe

Iubirile din vechea mea cetate !

 

Fost cal ori tură, rege ori nebun…

La naiba, ducă-se de-a dura

Pierdutele partide, ambiţii seci !

Pe tabla încrustărilor de viaţă,

Aşeze-mi-se-n linie, pe lat,

Pătratele de altădată, negre-albe,

Cu miezuri dulci, de neuitat !

 

În zbor, aşa, cât ţine derdeluşul,

În zbor, aşa, pe sania vântoasă !

Pe ghiaţă, iar, şi-n vadul larg, la scaldă,

Cu sute de copii şi gălăgie deasă !

Tăcut, aşa, pierit şi fără glas,

Cuprins de necuprinsul unui început,

La piept cu prima mea iubită,

În setea aşteptării cu primul ei sărut !

 

Voi zile de prea plină izbândă,

Voi seri şi viori pătimaşe,

Armăsari fără frâu, tinereţe

Începeţi, reîncepeţi cheltuirea;

Scuturaţi, răsturnaţi peste clipele goale

Clepsidrele pline de dor şi nesomn !

 

Un strigăt de departe,

Un strigăt de-atunci si de-acolo,

Învie, reînvie, cheamă, îmbie,

Să numărăm pe tablă

Pătrate vechi şi noi,

O altă zi-nainte

Şi toată tinereţea înapoi !

 

CANTEC

DINTR – O  FLOARE  DE CASTAN

 

De voie, de nevoie strămutat

În prea străină  margine de lume,

Acolo unde cerul se termină,

Oceanele se-mpreună,

Dintâi, şezui orbit-asurzit,

La Zidul Plângerii şi-al Disperării,

Cu tâmplele-n ruină, singurătate şi suspin.

 

Lovea pieziş o toamnă târzie,

Cu raze de sticlă, sprinţare,

Ca-n toi de vara-primăvară.

De-odată, treziţi din uitare,

Din alte toamne târzii,

Castanii pământului meu,

Uitat, depărtat, sub alt cer,

Dădură-n floare a doua oară !

 

Şi sufletul s-a dezbrăcat de zdrenţe.

Am început să cred, am început să sper

Că-n vatra vieţii, poate,

Se mai aprinde jar,

Şi Albă ca Zăpada,

La capătul răbdării,

Să mai viseze iar

Sărutul fermecat;

Şi toţi castanii tinereţii mele

Să se redeştepte, să se îmbete,

Cu dor de a fi,

Cu dor de noapte şi de zi !

 

ÎNTOARCEREA  FIULUI  RISIPITOR

 

Pomul meu răsărit la naştere,

Să-mi aşeze anii, cercuri peste cercuri,

Să-mi socoate paşii,

De la luni, la marţi, la miercuri…

 

În de primăvară, vară,

A-nflorit, a înverzit,

Mi-a umplut traista cu poame.

În de iarnă, adormit,

A visat pe dedesubt :

Mări de-argint şi munţi de aur

Şi m-a-npins în vânt, nălucă,

Fără cârmă, fără pânze,

Doar c-un dor nebun de ducă !

 

Mările tăceau, sărate,

Munţii, singuri şi de piatră,

Iar castelul fermecat,

Cu bagheta „pune masă-strânge masă”

Prăvălitu-s-a pe stânci !

Porţi vestite, ruginite şi închise,

Fiu risipitor de vise,

Cuc străin, străine vaduri,

Cuiburi reci, de împrumut…

 

Mumă-mamă, mumă ţară,

În genunchi vă cer iertare !

Nu tăiaţi viţelul care

S-a rugat să nu mai vin,

Aplecaţi-mi numai rodul

Crengii mele de colind;

Pomul naşterii s-aşeze

Ani în cercuri, lângă voi,

Paşii mei, uitaţi la miercuri,

Să mi-i numere spre joi !

 

SPRE  LACRIMA  PĂMÂNTULUI  MEU

 

Şi drumul către Indii

S-a fost sfârşit  demult.

Dar noi, urmaşii lui Columb,

Vâslim,vâslim contnuu, fără somn,

Spre Eldorado sau după Moby Dick…

Ei, căpitane Barbă-Sură,

Tot mai visezi să-ntorci în sărăcia ta de-acasă

Un soare doldora de aur,

O lună plină de arginţi?

Come on! Înfige pinteni la călcâie,

Botează-te din nou

Pe cel mai arătos zgârie-nori,

Destramă-ţi câlţii din urechi,

Plezneşte-n creier droguri, fantezie,

În sânge, acidul chemării din stradă,

Spre cupa de nectar,

Spre ringul de dans,

Spre scaunul-cui de la bar;

Rock-n-roll pe cenuşa Vestului Sălbatic,

Îmbată-te cu această lume nebună, disperată,

Cu şicul, cu hazul, cu fastul ei satanic!

Idealuri înalte? Ţeluri umanitare ??

Come on ! Minciuni sterile de trei parale !!

 

Şi cerul meu imprevizibil ?

Şi marea mea fără odihnă,

Împerechind seninul cu furtuna,

Cu  valuri blânde, legănate,

Ori agitate ca o haită,

Gata să te rupă, gata sa te-afunde…

Şi clipa-aceea de pe urmă, când,

Sleit, fără vlagă, îti usuci pânzele,

Şi când,

Catargele inimii, frânte,

Le propteşti înapoi în zenit  !

Astupe-se iar auzul, timpanele,

Pupa departe de lumea aceasta satanică, falsă,

Prova-nainte spre închinarea mamei de-acasă !

 

Nu ard in tolbă bulgări de aur,

În năvod nu sângerează monstrul Moby Dick,

Dar ancora se spală de rugină,

Pânzele cântă sărate-n vânt,

Catargul despică pieptul şi lacrima mării,

Spre lacrima pământului meu

De bun venit !

 

ÎN  AULA  LUMINII

 

Şi-a fost să fie iarnă lungă.

Şi primăvara s-a vestit de-odată,

De cu noapte.

S-a aşternut, aşa, o linişte adâncă,

O mare de frământuri…

În zori, un cer de sticlă

Spărgea ghipsuri de lene.

La câmp, ningea cu păsări,

Pe străzi,

Cu trenciuri şi umbrele colorate.

Copacii îşi zvântau la soare

Pălăriile muiate.

 

Înfipt cu tălpile-n pământ

Şi cârca într-un trunchi de măr,

De parcă mă-mbia Christos,

Reinviat, tămăduit de răni,

Şi bun ca El, şi milostiv,

Îi dăruiam naturii spiritul şi mintea,

Auzul şi vederea, simţurile toate,

Un jar de gânduri, spuse şi nespuse,

Sărut de vorbe însetate,

Împerecheate şi desperecheate.

 

Natură-om, fiinţă-nefiinţă,

Curgeam pe dinăuntru şi pe dinafară,

În aula luminii, încălzită de celesta lavă,

În prea plinul frământ de dedesubt,

Aprins şi-nvigorat pe urme de cenuşă…

Din rădăcini, sevele urcau în capilare

Şi-n pulsul sângelui, spre tâmple…

Natură-om, fiinţă-nefiinţă,

Trezeam fântâni de împlinire şi sărbătoare.

Curând, curând, speranţe verzi,

Muguri de flori şi vise

Vor răsări pe crengi, pe braţe şi pe buze !

 

 

 

ECCE  TERRA

 

Rotundă şi albastră,

De departe ne sfidează,

De aproape, ni se-mparte,

Darnică, generoasă.

 

Îmi culc auzul pe pieptu-i măsliniu,

De după ploaie,

Pe pieptu-i sur, ca de cenuşă,

De după arşiţele verii…

Sub piele şi sub carne,

Sub apa rece din oceane,

Îşi adânceşte clocotul vulcanic,

Să nu-şi stârpească sucurile vieţii!…

 

Îmi culc auzul între rădăcini

Şi în nisipul viu de micro-organisme…

Petrec privirea, fără fiori de frică,

În spuza de furnici, de viermi,

Miriapode şi gângănii,

Şi peste târâtoarele ascunse,

Împletite, sângerii…

 

Pământule,

A-toate-dătătorule de viaţă,

De când ţi-ai semeţit pe ape

Spinările şi umerii de piatră ?

Copacu-acesta gros cât şapte butii,

De când îţi urcă-n cer,

La-ntrecere cu munţii ?

De când absurda lege oarbă:

Reptila să-nvenine si să-nghită;

Felinele, jivinele canine,

Vulturii şi şoimii,

Să taie-n clonţ şi-n ghiare,

Să urle, să-spăimânte,

Să sară, să doboare ?

Iar fiinţa ta supremă, cugetătoare,

De când vânează,

De când răpune, pradă,

Mai presus de toţi şi de toate ?!

 

Prea bunule Pământ,

Sub brazda ta de viaţă,

De ce n-ai semănat

Doar linişte şi pace?

De ce atâta luptă,

De ce atâta vrajbă ?!

 

ORAŞ  TRUFAŞ

 

Te-aş blestema !

Tu mi-ai furat, măi, câine,

Întoarcerea în rădăcină

Şi dreptul de-a fi fost primar

Într-o comună acătării !

 

De nu te-ai fi născut, măi, câine,

Cu cârdul de maşini

Şi fabrici veninoase,

M-aş fi plimbat şi azi

Într-o trăsură de mătasă,

Sau într-o sanie vântoasă.

 

Oraş trufaş, oraş bogat,

Te-aş blestema !

M-ai cumpărat, măi, câine,

Pe-o brumă de chenzină

Şi m-ai tot dus cu cârdul de maşini,

Să-ţi şlefuiesc asfaltul gros,

În sus şi-n jos!…

 

Făţarnic, scuturi visuri mincinoase,

Tot legănând pe apele Morganei,

Când barca filantropului mărinimos,

Când iahtul desfrânatului nabab,

Cu-o droaie de amici petrăcăreţi,

De suple midinete şi cochete,

De rafinate amoreze !

 

Oraş trufaş, oraş bogat, oraş bolnav,

Te-aş blestema !

Dar, iată, îţi sărut din nou

Mirosul de cărbune !

Mă iartă, dar, oraşul meu,

Mă du din nou,

Mă du din nou, măi, câine,

În sus şi-n jos,

De azi pe mâine !

Şi nu uita să mă întorci, pe seară,

La cuibul meu de-acasă,

Lângă femeia mea frumoasă !

 

PĂCALĂ

ÎN  STARE  PSEUDO-LETHALĂ

( versuri în manieră naivă )

 

De vom mai fi şi dincolo de moarte ?

Fi-vom, vom fi,

Mereu în altă stare,

Mereu în altă parte !

 

De unăzi,

M-am distilat, aşa, în ceva…

Un abur uşor,

Un fel de fire-nefire, hai-hui, teleleu,

În deasupra şi-n adâncul lui Dumnezeu…

În astă stare „De După”,

Universul nemărginit,

Îl calci oriunde,

Într-un avânt, într-o clipită !

Viteza anilor-lumină,

Intenţie infimă !

De-aici, acolo,

În melcul celei galaxii,

În pâlnia găurii negre,

Înapoi, în cuptorul noii supernove,

Un arc de voinţă, joacă de copii !

În soare, vijelia nu frige,

În pământ, miezul clocotit nu-ncinge,

Te-afunzi ca o raţă-n Atlantic

Şi ţâşneşti, viscol, peste moţul arctic !

 

Dar, oare, ce muşca limbut, în minte,

Atunci, înainte ?

A!, alt-undeva, alte vieţuitoare?

Nenumărate ! Planete-nţesate !

În vârful evoluţiei – cugetătorul :

Mai sus, mai jos, mai urât, mai frumos…

Suprema lege universală – lupta !

Pe masa „Memoriei de Dinainte”,

Oglinzi de pe alte planete,

Împărăţii ori preşedenţii,

Au întrupat aceeaşi sorginte,

Acelaşi destin :

În măciuca bâtei barbare – lupta !

În colţii ghioagei – lupta,

În flacăra dinamitei – lupta…

… Şi autodistrugerea seminţiei,

În megatonele ciupercilor nucleare !

Supremă peste fiinţa raţională – bruta !

Supreme peste toate –

Cataclismul, lupta oarbă !

Icarul tehnicii astrale,

În zbor către „soarele” combustiei intenţionale,

Şi-a frânt aripa, când de una, când de alta.

În oglinda stării „De Dinainte”,

Nu s-a aprins nici un semn, nici o urmă,

Invzie ori paşnic contact,

Spre noi, tereştrii,

Spre ei, extratereştrii !

Fiecare norod de-aiurea

Se ascunde în cotlonul său de ani-lumină,

Se închide singur  în propria-i urnă !

 

Apoi, înainte de revenire,

Am chemat părinţii, părinţii din părinţi.

I-am rugat cât cerul

Năpasta s-o mâie pe pustie,

Să scuture pre noi numai bucurie !

 

Au râs, au răspuns,

Cu răspunsul lor, fără de răspuns :

– Păcală, Păcală, minte goală !

 

REVERIE

 

De la un ocean la altul,

Peste cârca elefantului meu de pământ,

Hăul nopţii îşi aprinde cerul :

Lămpile luceferilor Venus, Jupiter şi Marte;…

Cu argint pisat şi vârfuri de ace,

Desenează ciute, zmei şi râuri de lapte;

Priponite-n nord, în Steua Polară,

Carul Mic, Carul Mare.

Într-o pală de nor, scămoasă, solzoasă,

Luna varsă foc şi incendiază.

Dincolo de compasul ei,

Dante, Platon şi Aristotel

Numără foile altor bolţi de cer.

Visul şi închipuirea uită cifre şi formule.

În timpan se stinge dulce

Uraganul supernovei.

Urc în creştet de zenit,

Printre mistici, printre zei.

Neguri, neguri, peste neguri,

Mi se vântură-n aripi !

Îmbătat de vijelie,

Cad cu steaua căzătoare,

În oceanul din apus…

Ocrotit de nimfe şi delfini,

Când deasupra valul tace,

Dorm cu cerul şi oceanul,

Dorm cu ele-ascunse-n pernă,

Dorm în pace !…